Pentru a raspunde la aceasta intrebare pertinenta, trebuie sa ne gandim nu numai la ce intelegem prin grasime, ci si la cum poate fi ea controlata, cu alte cuvinte, care este fiziologia ei in organism.
Grasimea este, de fapt, o rezerva de energie. Din punct de vedere chimic, ea reprezinta o masa de substante numite trigliceride care, la nivel celular, sunt reunite sub denumire de adipocite, constituind pernitele de grasime atat de dizgratioase uneori. O triglicerida rezulta din asocierea a trei molecule de acizi grasi cu o molecula de zahar (glucoza).
Metabolismul zaharurilor (glucidelor) este astfel strans legat de cel al grasimilor (lipidelor). Zaharul, mai exact glucoza, este alimentul preferential al sistemului nervos, in special al creierului. Exista deci un ansamblu de mecanisme declansate in organism pentru a mentine constant nivelul zaharului in sange (sau glicemia) in orice conditii, chiar si pe nemancate, intre 0,8 si 1 g la litru.
Un nivel prea ridicat al glicemiei indica posibilitatea aparitiei diabetului, cu toate complicatiile acestuia (deteriorarea vaselor de sange, diferite infectii, tulburari de vedere, infarct, coma…). Un nivel prea scazut indica hipoglicemia si manifestarile acesteia (o foame de lup, palpitatii, angoase, hipertensiune, greata, cefalee, tremurat, transpiratie, oboseala puternica, probleme cu echilibru si cu vederea, proasta dispozitie…).
In reglarea nivelului glicemiei sunt implicati, in principal, doi hormoni:
– insulina: secretata in cazul unui aport substantial de zahar in sange, ajuta la asimilarea acestuia in celule, mai ales in cele musculare, nervoase si adipoase.
– glucagonul: secretat in cazul in care cantitatea de zahar din sange scade sub valoarea normala, mobilizeaza zaharurile de rezerva stocate in ficat (glicogen hepatic), in muschi (glicogen muscular) si in tesuturile adipoase (trigliceride).
Hipoglicemia reactionala permite sa ne explicam de ce zaharul cere zahar si de ce acesta ingrasa. In absorbtia dulciurilor, organismul se confrunta in mod brutal cu un aport masiv de zahar in sange si valoarea glicemiei creste brusc. Pentru a-i face fata, organismul reactioneaza printr-o secretie de insulina. Daca aportul de zahar este brusc si masiv, secretia de insulina este mai mare. Cantitatea de zahar stocata poate depasi valoarea normala si glicemia poate scadea sub nivelul initial, chiar sub valoarea minima admisa. Se ajunge astfel rapid la faza de hipoglicemie, in ciuda absorbtiei de zahar: aceasta este insotita de o senzatie de foame, potolita prin consumarea altor dulciuri.
Acest fenomen de hipoglicemie reactionala se poate chiar perpetua. El provoaca atat senzatia de foame si de oboseala intre mese, cat si o crestere in greutate si aparitia pernitelor de grasime, pentru ca depunerea zaharului sub forma de grasime se poate face in orice cantitate, neexistand o limita ca in cazul celui depozitat sub forma de glicogen muscular sau hepatic. Excesul de zahar este obligatoriu depozitat in tesutul adipos!
La maturitate, celulele acestui tesut, adipocitete, ating numarul de 25 de miliarde, dar se intampla, in unele cazuri de obezitate, ca numarul lor sa se dubleze sau chiar sa se tripleze. Acest fenomen poarta numele de surplus de greutate hiperplastic si se manifesta mai ales in primii ani de viata, originea lui fiind in principal de natura genetica. In acest caz, slabirea se dovedeste foarte dificila. Intr-adevar, cum a slabi, in adevaratul sens medical si dietetic, inseamna a pierde din greutate prin micsorarea masei grase, aceasta pierdere vizeaza exclusiv marimea, nu numarul adiopocitelor.
Astfel surplusul de greutate numit hipertrofic – adica cel care apare in cazul in care volumul, si nu numarul adipocitelor este prea mare – este mai usor de tratat. Aceasta forma de surplus de greutate este cea mai obisnuita si apare frecvent la maturitate.
Exista si tipuri mixte de surplus de greutate, adica in acelasi timp hiperplastic si hipertrofic. Nivelul minim de slabire este conditionat in aces caz de numarul de adipocite.
Topirea continutului adipocitelor, atat de dorita, este desemnata prin termenul de lipoliza, adica distrugerea (liza) lipidelor (lipo).
Lipoliza se accentueaza in urmatoarele cazuri:
– efort fizic de lunga durata si de intensitate medie;
– expunere prelungita la frig;
– regim individualizat, echilibrat si care tine numarul caloriilor sub control;
– prezenta anumitor molecule, cum ar fi hormonii tiroidieni.
Formarea triglicerifelor in interiorul adipocitelor se numeste lipogeneza. Ea este inflentata de:
– frecventa meselor (paradoxal, creste in cazul in care sarim o masa);
– continutul in glucide (mai ales zaharurile cu absorbtie rapida, adica dulciurile) si in lipide (grasimi) al alimentatiei;
– factori hormonali, cum ar fi secretia de insulina in exces sau absenta hormonilor tiroidieni;
– dezechilibrul raportului energetic (alimentatie cu apaort prea mare de calorii in raport cu necesitatile).