O astfel de situație (a formelor fără fond, a sloganurilor faxate în spațiul public) ar trebui să pună pe gânduri „românimea” politică, mediatică, civilă ori civică.
VOTACUL nu contează.
Aceasta este vocația fatală a celor care se îmbulzesc la vot și care, din 2001 încoace, au tot coborât ștacheta a ceea ce-și doresc în numele unui diversionist “rău mai mic” și al polarizării dorințelor personale pe “ai noștri”. Noi nu alegem, jucăm fotbal. Așa că-i vedem numai “pe ai noștri” – și “cine nu sare, nu vrea schimbare”. De parcă din scaunul cu rotile și la peste 70 de ani, nu s-ar vrea schimbare… Dar, idiotul util poate fi și idiot de-adevăratelea!
Nu mai vedem că “Liga lui Mitică” se joacă în Parlamentul României – doar se practică lejer transferul între “cluburile” noastre politice? Că avem de-a face cu un blat generalizat?
Să le mulțumim pentru asta apologeților lui “ai noștri”: pentru promovarea acelorași ofilite și triste figuri zise “de dreapta”. “În numele democrației aflate în pericol”, suntem mobilizați cu aceleași clișee răsuflate și lipsite de viziune și soluții pe motiv de “ce-aveți băi cu dreapta, nu vedeți că a pierdut alegerile?”… Păi le-a pierdut de mitocani și nesimțiți ce-au fost cei care au fost la putere pe votul nostru și promisiunile lor neonorate, nu pentru că ar fi mai buni, sau mai răi pesediști!
Indiferent care dintre politicieni au gustat guvernarea (că s-au declarat de dreapta, de stânga, de centru șamd) problema a fost că nici măcar unul nu a mimat vreun minim efort legislativ prin care să ne demonstreze că există respect față de muncă și cei care muncesc, o deontologie a muncii. Să ni se arate că lucrurile și bunăstarea se obțin “cu sudoarea frunții”, la fel cum vinul se obține și din struguri – nu din hoție și șmechereală. Mă întreb cum de mai funcționează România, că noi nu mai depunem lucru mecanic, nu mai introducem energie în sistem, ci numai sudoarea limbii.
Dincolo de tranca-tranca în numele “dreptei”, nimeni nu este suficient de îngrijorat de soarta “dreptacilor” – a ființelor în carne și oase care muncesc în “teritoriile ocupate”. Toată lumea compătimeşte cu concepte. Tuturor le e milă de libertate, nu și de oamenii care ar trebui să se bucure de ea.
Problema e că tot acest capital de milă față de concepte nu face doi bani dacă democrații pentru care se face propagandă nu ţin, ei înșiși, cu ei. Dacă liderii democrați cred că politica e o joacă de ritmice agregări şi dezagregări în jurul unor lideri care-i poartă când în jurul pragului electoral, când sub el, lumea se agită degeaba.
“Dreapta” are ireparabile suferinţe psihologice. Ideea de „dreaptă” pierde la fiecare victorie momentul șansei ca politicienii săi să facă ceva măreț și durabil pentru România. Cu fiecare victorie, aceștia au sfârșit în spaime populist-electorale și s-au oprit la mijlocul pantei, coborând standardele, omorând speranțele celor care și-au pus speranța, prin vot, în promisiunile lor.
“Dreapta” nu are nevoie de un lider, are nevoie de un psihiatru care să-i deblocheze spaima de victorie.