Editorial

Țintele educaționale europene, traduse în limba română: și mai mulți șomeri cu diplomă!

„Ultimele date Eurostat pe doi indicatori privind educația demachiază sistemul românesc de învățământ”, se afirmă pe site-ul cursdeguvernare.ro. Potrivit datelor Eurostat, România este țara UE cu cea mai mică rată de absolvenți de facultate în totalul populației cu vârste între 30 și 34 de ani inclusiv (25,6%). Se plasează însă pe locul 3, după Spania și Malta, în ceea ce privește ponderea tinerilor de 18-24 de ani care au terminat cel mult 10 clase. 

Această ecuație este considerată drept una care nu va permite României să ajungă la competitivitatea UE într-un viitor prea apropiat. Ponderea absolvenților de studii superioare în categoria persoanelor cu vârste între 30 și 34 de ani, de 25,6%, comparativ cu media europeană, de 39,1% în 2016, plasează țara noastră pe ultimul loc din Uniunea Europeană. Ponderea absolvenților de facultate pentru acest tronson de vârstă a evoluat în UE de la 23,6% în 2002 la 39,1% în 2016, astfel România se află acum la nivelul mediei europene din anul 2003.

Ținta pentru 2020 este ca cel puțin 40% din cetățenii europeni de 30 – 34 de ani să fie absolvenți de studii superioare. Targetul național pentru același an este de numai 26,7%.

România se află în top 3 al țărilor cu un număr mare de tineri cu educație redusă, fiind și în topul primelor 3 state care nu și-au redus aceste ponderi în ultimii 10 ani. Malta, Spania și România au cele mai mari ponderi de tineri cu vârste între 18 și 24 de ani care au finalizat cel mult 10 clase – 19,6%, 19,0% și respectiv 18,5%.

Media UE a ratei de părăsire timpurie a școlii a scăzut de la 17% în 2002 la 10,7% în 2016, la acest indicator România aflându-se la nivelul pe care o avea media UE în jurul anului 2000.
 
Lituania, care are o populație de aproximativ 3 milioane de locuitori, are cea mai mare rată de absolvenți (aproape 60%) și a doua cea mai mică pondere de tineri care au părăsit timpuriu sistemul de învățământ (4,8%). Una dintre universitățile din Lituania – Vilnius University – s-a clasat anul trecut pe poziția 481-490 a “QS World University Rankings“. Alte trei instituții s-au clasat în categoria 700+. În același clasament, principalele patru instituții de învățământ superior din România – Universitatea București, Universitatea Babeș – Bolyai din Cluj-Napoca, Alexandru Ioan Cuza Iași și Universitatea de Vest Timișoara – au intrat toate în categoria 700+.

Ce înseamnă toate aceste date, oferite de către Eurostat, oficiul de statistică al Uniunii Europene?

Ce înseamnă de fapt datele Eurostat de mai sus? În primul rând, faptul că statisticile Uniunii Europene privitoare la educație compară mere cu pere, că nu sunt relevante pentru situația educațională din România, raportată la economia românească. În al doilea rând, că ținta, că direcțiile propuse de UE sunt unele greșite.

Eurostat arată faptul că România este țara membră UE cu cea mai mică rată de absolvenți de facultate cu vârste între 30 și 40 de ani, rata de 25,6% fiind prezentată drept una negativă, raportat la ținta de 40%, care se dorește a se atinge în 2020. Ori, în România, problema este că, în ultimele două decenii, numărul de absolvenți de facultate a fost prea mare pentru o piață a muncii care nu a putut și nu poate absorbi toți acești posesori de diplome universitare. Chiar și la o rată de absolvenți de facultate de doar 25%, în țara noastră lipsesc muncitorii calificați în toate ramurile de activitate. Cum un absolvent de Litere, de Psihologie, de Științe Politice etc. nu este nici pregătit și nu are nici disponibilitatea pentru a deveni instalator, electrician, muncitor în construcții ș.a.m.d., aceștia, odată ieșiți de pe băncile școli, nu vor deveni, în cea mai mare parte, nici profesori, nici psihologi, nici analiști politici, dacă este să dăm doar câteva exemple, dar nici „meșteri mari, calfe și zidari”, ci chelneri nepricepuți, barmani, frizeri specializați ulterior cu titulaturi pompoase de hair-styliști. O parte dintre ei. Cealaltă parte, una consistentă, ia și va lua, ca și până acum, calea țărilor europene mai dezvoltate, la cules de căpșuni și la munci care nu necesită un nivel ridicat de specializare.

O creștere a numărului de absolvenți de facultate în România este sinonimă cu o hiperinflație de diplome, sau cu o ultrainflație, pentru că fabricile de licențe, masterate și doctorate lucrează deja la capacitate maximă, limita la care s-a ajuns acum, plafonarea nefiind indusă de o corelare cu cerințele pieței muncii, ci de capacitatea limitată a acestora de preluare a studenților. Universitățile României nu pot scoate pe bandă rulantă mai multe locuri pentru aspiranții de diplome nu pentru că nu și-ar dori, ci, cel mai probabil, pentru că nu au infrastructura necesară: profesori, săli de curs etc. 

În plus, un număr sporit de absolvenți de universitate, în cazul unor profesii precum medicina, ingineria etc. ar însemna doar un număr sporit de creiere la export, deci un beneficiu real doar pentru țările Uniunii Europene care ar beneficia de mai mulți specialiști școliți pe socoteala statului român. Sistemul medical românesc, instituțiile statului, regiile din subordine sunt incapabile să angajeze un număr mai mare de absolvenți, iar cei mai mulți – nu neapărat foarte bine pregătiți și lipsiți de experiență profesională – nu sunt absorbiți nici acum de mediul privat, așa că sunt nevoiți să aleagă calea exilului profesional.

Uniunea Europeană își propune ca țintă creșterea numărului de licențiați în loc să pună accentul pe creșterea nivelului de pregătire teoretică și, mai ales, practică a absolvenților de facultate, pe corelarea pregătirii universitare cu cerințele concrete ale pieței muncii. Accentul ar trebui orientat spre calitate, deci spre universități, spre o redimensionare curriculară și organizatorică a acestora, spre un sistem de învățământ ancorat în realitate, în prezent, și nu spre cantitatea șomerilor pe care facultățile îi creează. 

Același Eurostat mai arată și faptul că România este pe podiumul clasamentului în ceea ce privește ponderea tinerilor care au terminat cel mult 10 clase. Lucru firesc, ținând cont de faptul că 10 clase sunt obligatorii în țara noastră, una săracă, în care, mai ales pentru tinerii din mediul rural, continuarea studiilor după cele 10 clase obligatorii presupune eforturi financiare pe care unele familii nu le pot susține. În plus, revenind la problema universităților, efortul absolvirii liceului este unul în van pentru un tânăr care, pe lângă faptul că nu își permite să urmeze o facultate, este conștient și că diploma de licență nu îi va oferi neapărat un loc de muncă, el putând deveni ospătar și fără o Facultate de Litere, de Studii Europene sau de Gestiune a Afacerilor. 

Toți acești tineri cu 10 clase ar putea fi ușor orientați spre învățământul profesional, dacă am avea un învățământ profesional bine organizat, care să scoată muncitori bine calificați, ceruți de piața muncii. Motivația unui loc de muncă bine plătit și a unei „meserii, brățară de aur” ar fi suficientă pentru ca tinerii care altfel nu fac mai mult de 10 clase să urmeze clasele de învățământ profesional. În loc să se dorească și să se facă pași consistenți spre revigorarea învățământului tehnologic, Uniunea Europeană impune ca țintă creșterea numărului de absolvenți de facultate, încercând să-i facă pe cei fără aptitudini pentru profesii intelectuale intelectuali rasați, ratându-le astfel viitorul, doar de dragul statisticilor pompoase.

Sintagma „omul potrivit – și bine pregătit –  la locul potrivit” nu se mai regăsește în viziunea europeană, în care tot omul e potrivit să facă facultate, iar mai apoi să se descurce, fiecare cum poate, în spatele tejghelei de bar sau pe plantațiile de căpșuni din Spania. 

Indiferent ce directive va da Uniunea Europeană și indiferent ce ar spune statistica UE, România nu va ajunge la competitivitate, așadar, nu pentru că numărul de români licențiați este prea mic, ci pentru că numărul românilor prost pregătiți profesional (cu și fără diplomă universitară) este prea mare. Faptul că universitățile noastre nu sunt în clasamentele primelor instituții de învățământ superior din lume întărește acest fapt, resimțit de altfel la nivelul întregii societăți, vizibil „cu ochiul liber”, fără ochelarii vreunei statistici savante. Statistica savantă a UE și țintele impuse și controlate prin această statistică ne reiterează doar că mergem într-o direcție greșită. O direcție greșită pe care am pornit și singuri, și fără UE, dar pe care acum Uniunea Europeană ne ghidează.

Foto: ebihoreanul.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *