Armata turcă avea (n-o s-o mai aibă) și misiunea de a menține laicitatea statului turc, modernitatea acestuia. De aceea nu a fost niciodată subordonată politic, pentru a putea interveni când era cazul în favoarea viziunii fondatorului statului modern turc, Mustafa Kemal Atatürk. Era clar că Recep Tayyip Erdoğan cu partidul său au luat-o razna complet, acesta începând să se creadă și să acționeze ca Sultan. Turcia lui Erdoğan a luat-o pe calea radicalisului islamic, departe de viziunea fondatorului ei. Așa că, împotriva autoritarismului, împotriva controlului tot mai accentual asupra mass media, atacului asupra drepturilor femeilor, oprimarea kurzilor, intimidărilor asupra Curții Constituționale, acuzelor de fraudă la ultimele alegeri șamd, plus faptul că este tot mai evident că Erdoğan este unul dintre sponsorii ISIS, printre artizanii destabilizării Siriei și la originea valului de imigranți care a lovit Europa anul trecut, s-a ridicat armata turcă (cică o facțiune a acesteia) care are o lungă istorie a loviturilor de stat prin care s-a repus Turcia pe șine, împotriva fiecărui președinte deraiat.
Prin urmare, profitându-se de faptul că Erdoğan nu era în țară, ci pe undeva prin Mongolia (alții susțin că la Bodrun, într-o scurtă vacanță), armata a somat civilii să stea liniștiți pe la casele lor, au ocupat puncte strategice precum podurile care fac legătura cu Continentul european, aeroportul și televiziunea națională, sperând că se va prelua controlului asupra țării în mod pașnic. Dar Erdogan, după exemplul tuturor dictatorilor pe care i-am văzut alungați din decembrie 1989 încoace, nu este individul care să renunțe ușor la putere (El e Patria!) – are prea multe de pierdut. Plus, s-a zis, că nici o țară căreia i-a cerut drept de azil pe când zbura pe de-asupra Turciei și instiga să iasă civilii neînarmați la aeroport să-l apere, nu i l-au acordat. Nici Germania, nici Anglia și, se pare, nici Teheranul.
Aşa că i-a pus pe islamiștii care-l susțin și poliția turcă să iasă pe străzi şi să se lupte cu militarii. În timp ce civilii care erau de parte Armatei au rămas în case să-și dea mesaje de susținere pe Facebook și pe Twitter, radicalii islamiști și polițiștii lui Erdogan au ieșit în stradă. Islamiștii oricum nu au respect pentru viață, iar „milițienii” sunt slugile oricui plătește în momentul în care plătește (mulți sunt angajați pe criterii de pile și relații, așa că-și apără în primul rând fericirea personală). Așa că până Erdoğan s-a plimbat cu avionul pe deasupra țării, islamiștii și „milițienii” au atacat Armata. Care putea să-i calce sub șenile, dar nu a făcut-o. Că Armata turcă nu este alcătuită din teroriști și spălați pe creier subordonați politic – așa cum au avut la dispoziție restul dictatorilor pe care i-am văzut alungați din decembrie 1989 încoace. Armata turcă nu și-a măcelărit poporul, indifierent de „justețea” acțiunii sale. Militarii au respectat Legea. Nu vă luați după imaginile cu oamenii lui Erdoğan care se târăsc pe jos în sunet de împușcături. Sunt 60 de victime dintre polițiștii și civilii înarmați (Dumnezeul lor să-i odihnească!) care au tras asupra militarilor și au primit riposta directă; iar bombardamentele au fost punctuale împotriva unor ținte militare și asupra Parlamentului. Vom vedea acum câte victime vor fi din rândul Armatei. Mai ales că “civilii” lui Erdogan și-au putut permite să “aresteze” militari. La fel ca minerii lui Ion Ilici Iliescu. (Aflu acum că, deocamdată, tentativa de lovitură de stat a eșuat și că sunt 256 de morți și 1440 de răniți la Istambul și Ankara – după imaginile văzute post-întoarcerea lui Erdoğan în țară, cu discipolii săi bătând și biciuind militari în uniformă, cred că majoritatea morților și răniților provin din rândurile celor din urmă)
A fost momentul în care opinia publică internațională a început să se delimiteze de “lovitura de stat”. Fără sprijin internațional, facțiunea pucistă din Armata turcă a pierdut. Dimineața, pe la 5, Erdogan a revenit vijelios acasă. A ținut un discurs plin de ranchiună și de promisiuni de pedeapsă necruțătoare din care am aflat cam ce anume va urma în Turcia.
În primul rând, Armata turcă își va pierde independența. Din punctul meu de vedere, statul turc gândit de Mustafa Kemal Atatürk a devenit istorie. Aici va duce lașitatea și lipsa de viziune a celor mai slabi lideri mondiali de care am avut parte în ultimii 25 de ani. Uniunea Europeană și Statele Unite au anunțat că sprijină conducerea aleasă a Turciei, iar Recep Erdogan a anunțat că cei responsabili vor plăti scump.
PS: Azi noapte am ascultat mulți „analiști” chemați să-și dea cu părerea pe la tembeliziuni. Nu știu cum se face, dar numai dintre cei care-l deplângeau pe Erdoğan s-au perindat prin studiouri. Or fi având ei dreptate și Erdoğan este un model pentru democrație…
(Sursa foto: Gettyimage.com, Sedat Suna, EPA)