O nouă premieră a Naționalului clujean, „O scrisoare pierdută”, un spectacol-concert marca Ada Milea, a reușit, practic, imposibilul: să îl upgradeze pe dramaturgul despre care ne-am obișnuit să spunem că, deși și-a scris textele acum mai bine de un secol, este încă actual.
Ei bine, nu este, în lumina noii puneri în scenă, care îl actualizează pe Caragiale cu adevărat, printr-un upgrade de limbaj, de situații, de elemente moderne parodice, transformând în nou ceea ce devenise deja vechi.
Doar subiectul „Scrisorii pierdute” este păstrat în spectacolul Adei Milea, trăsăturile de bază ale personajelor și expresiile comice cheie. Pe acest schelet dramatic, Ada Milea, Anca Hanu (care semnează, de asemenea, cântecele), Andrea Gavriliu (responsabilă de mișcarea scenică) creează un nou corp teatral, un nou univers scenic, dar nu altul, ci același, însă adus la zi.
Elementele din opera caragialiană sunt „traduse” cu elemente moderne: scrisoarea pierdută, de pildă, nu mai e scrisoare, ci un plic cu fotografii indecente; teatrul e îmbogățit cu elemente cinematografice, cu proiecții care redau mai bine realismul anumitor scene și stârnesc hohote de râs în sală; personajele balcanice caragialiene primesc în recuzită până și un grătar de mici și ritmuri și dansuri deopotrivă de rock și de manele ș.a.m.d.
„O scrisoare pierdută în concert” merită nu numai văzută, ci și ascultată. Sonorizarea sălii – altfel ponosită – a Naționalului clujean este loud and clear și muzica face pe alocuri chiar să nu se mai audă replicile personajelor. Dar creează atmosferă și e o plăcere în sine.
Cântecele imaginate de Ada Milea și Anca Hanu nu mai sunt de această dată cântecelele naive din Insula, ci sunt replici pe note pline de sens, de substanță tragi-comică, sunt dense, sunt smart, îmbină fraze originale caragialiene cu fraze originale marca Ada Milea și Anca Hanu.
Toate personajele își cântă rolul, în afară de Cornel Răileanu, care interpretează un Zaharia Trahanache de excepție, vorbit, atât din cuvinte în care fiecare intonație este lucrată în cel mai mic detaliu, cât și din gestică și expresie facială, iarăși prelucrate la virgulă.
Distribuția este una de clasă nu doar prin calitatea jocului actorilor, ci și prin alegerea lor foarte potrivită. Miron Maxim, de exemplu, e un prefect pe bune, care, pus în orice prefectură actuală, ar fi confundat cu prefectul. E din filmul de acum, ca înfățișare, atitudine, fel de a fi. Diana Ioana Licu, proaspăta actriță a TNC, ieșită doar în 2019 de pe băncile facultății, interpretează o Zoe crudă, parcă adolescentină, atât în replici („Să te ia dracu!” și altele asemenea), cât și sub aspect fizic și comportamental, joacă un rol parodic ce o prinde și care reușește ceea ce își propune: să amuze, să binedispună, să caricaturizeze. Și lui Ruslan Bârlea îi stă bine în rolul lui Ghiță, iar Anca Hanu face sala să tresalte când îl interpretează pe Domnul Dandanache.
Scenografia, sărăcăcioasă ca elemente în sine, dar bogată prin cantitate și varietate, încarcă scena, însă nu inutil, ci vine ca o completare la un spectacol foarte dens și plin, care durează circa o oră și 15 minute, dar care pare cel puțin de două ore. Nu pentru că plictisește, din contra! Pentru că în scurta-i durată nu se irosește nicio secundă cu joc de umplutură. E mult în puțin.
O sală obișnuită să aplaude mecanic fiecare piesă, bună, medie sau rea, o sală care de obicei nu reușește să ofere un feedback autentic, diferențiat, demn de luat în considerare, a făcut joi seara diferența la această premieră aplaudată îndelung, cu un ropot care se simțea că e sincer, entuziast, motivat și energizat de spectacolul urmărit, care își merita pe deplin aplauzele.
Noua „Scrisoare pierdută” a Naționalului clujean a avut parte, așadar, de un real succes de public, la data premierei. Și nu degeaba! E un Caragiale 2.0, updatat, upgradat, fără bug-uri, versiunea iunie 2022; chiar dacă piesa care îi stă la bază a avut primul debut teatral în 1884, la Teatrul Național din București, iar la Cluj în anul 1920.
Cine nu a savurat acest spectacol pe 23 iunie, mai are ocazia în data de 30. Merită, dacă vreți să-l vedeți (și ascultați) pe Caragiale de acum.
