Nu numai partidele din România au început să arate ca niște tabere medievale întărite, ci și suporterii acestora s-au transformat în adevărate mașinării de război electoral. Așa că, pe lângă politicieni, avem de-a face și cu armate întregi de iubăreți (postaci în mediul on-line) ce-și aruncă provocări “peste gard”, prin mass media și rețele de socializare, într-o încleștare fără formă și fără fond.
Tuturor ne cam place cum se bălăcăresc aleșii neamului prin mass media. “E plăcut să-i vezi cum se înjură”, “întărâtă-i, drace!” Mai ales că genul de întrebare pusă de măreții jurnaliști de teren sau de talk show de la noi este de tipul “a zis X despre dumneavoastră că sunteți bou, cum comentați”?
Media cifrelor sondajelor consultate cu privire la violența de limbaj (comunicațională), confirmă faptul că respondenții îi percep existența (60%) nu numai în ce-i privește pe cei care se gratulează cu drăgălășenii lingvistice în calitate de “invitați”, cât în atitudinea partizană a celor care se joacă de-a “moderatorii” și “analiștii” posturilor de televiziune. Televiziunile sunt privite ca principal factor al violenţei verbale. Sunt incriminate filme, clipuri muzicale, emisiunile declarate “de divertisment” și cele zise de “știri”. “Fruncea” rămân emisiunile pe teme politice, analizele şi dezbaterile politice, dar şi transmisiunile sportive. Violența este “justificată” în principal prin faptul că, în acest mod, canalele respective atrag un public dornic să audă şi să vadă astfel de manifestări; cu alte cuvinte, „îşi fac publicitate”. Cu cât comportamentul şi, implicit, limbajul e mai violent, cu atât gradul de atractivitate creşte. Omul e mai mult decât dispus să vadă că realitatea de pe stradă e transferată, fără ocolişuri, într-un mediu cu o funcţie educativă pregnantă. Cu alte cuvinte, există violență pentru că televiziunile încearcă să reproducă ce se întâmplă, ce se vorbeşte în ţara asta, adică reflectă educația/non-educația celor mai mulți dintre noi.
În “scuzarea” violenței”, este des invocată democraţia: “oricine e liber să facă ce doreşte”, se traduce prin „libertatea de a vorbi orice şi oricum”. Talk-show-urile sunt percepute ca violente la nivelul atitudinii și limbajului față de anumiți invitați, însă există și scuza “dreptului democratic la liberă exprimare”.
În ce privește violența de limbaj (de atitudine) în campania electorală, în opinia majorităţii respondenților (medie: 49,40%), violenţa e considerată de către politicieni o metodă convenabilă de acaparare a cât mai multor voturi. Interesant este faptul că “scopul” “scuză mijloacele”, iar respondenții chiar au convingerea, înainte de fiecare campanie electorală, că: „Va fi ca şi până acum, pentru că o campanie tocmai asta presupune: adresarea de injurii celorlalţi adversari” și că: „Dacă vor fi aceiaşi politicieni, şi tot ăia sunt, sigur că vor vorbi murdar când vor avea ocazia”. Violenţa e văzută ca fiind cel mai uşor mijloc de atac al adversarului, interesele fiind mari, fiecare luptând pentru putere, chiar dacă o face prin calomnie, insulte, injurii. Rezultă faptul că posibilii votanți au început să perceapă faptul că nu există o campanie electorală bazată pe idei, proiecte puse în slujba comunității, iar cei care s-au lămurit cam cu ce material se lucrează în campania electorală fac și ei haz de necaz: „E plăcut să-i vezi cum se înjură”. Mai lipsesc pop-cornul și berea…
Este interesantă percepția respondenților cu privire la “calitățile” clasei politice: „nivel de cultură foarte scăzut al candidaţilor”, „Majoritatea politicienilor sunt oameni cu un nivel moral şi intelectual redus” șamd. Motiv pentru care campania electorală e catalogată metaforic ca fiind: „o mocirlă” „jenantă, numai mizerie, promisiuni aberante şi minciună”, „porcoasă”, „violentă din cauza nesimţirii unora” șamd.
Totuși, în pofida așa-ziselor sondaje care ne arată cum românii deplâng vremurile Răposatului Nea’ Ceașcă, o medie de 65% dintre cei chestionaţi sunt împotriva reintroducerii cenzurii. Respondenții sunt de părere că ar trebui în primul rând să se instituie o autocenzură, atât din partea celor care se exprimă, cât, mai ales din partea celor care se uită/citesc/ascultă – democraţia exclude orice idee de cenzură, „lucrurile trebuie arătate”, dacă nu îmi place, nu mă uit”. Fiecare are şansa de a-şi expune opiniile cum crede de cuviinţă, iar cenzura atentează la dreptul libertăţii de exprimare. Nu trebuie cenzură, “să spună tot ce au de spus, iar presa să publice. Aşa îi cunoaştem mai bine şi ştim cu cine avem de-a face”. Două opinii subliniază în modul cel mai convingător situaţia: „Reintroducerea cenzurii ar duce la controlarea tuturor formelor de limbaj” și „Mai degrabă ar trebui să reintroducem bunul simţ”. Îmbucurător, zic eu, este faptul că, în cazul acestor opinii, vorbim despre tineri.