Clujul, la fel ca celelalte mari orașe ale României, a fost construit astfel încât locuințele să fie strategic despărțite de locurile de muncă ale oamenilor.
Ulterior, când acest lucru s-a schimbat, prin aducerea muncitorilor din zonele agricole în oraș, s-au consturit numeroase blocuri de garsoniere care există și azi și care reprezintă pentru numeroși oameni cuvântul ”acasă”.
Pe strada Fabricii numărul 130, familii cu câte 3 copii se zgribulesc iarna sub aceeași pătură și respiră aceleași gânduri, comprimate în 30 de metri pătrați. Joi seara, mama bate șnițele în bucătăria improvizată de la intrarea în casă și-apoi le prăjește cu ușa larg deschisă. Un bătrân cu cearcăne adânci fumează la capătul palierului etajului 2, sprijinit de pervazul prăfuit. Două vecine cu șorțuri pătate șușotesc nimicuri în timp ce-și întind pe hol rufele încă îmbibate în apă.
Locuiesc în apartamentul 81 de 2 ani. Sub camera slab luminată și duhnind a tutun, la etajul 3, stă o familie de etnie romă. Rotaru. Mama, tata și două fetițe care poartă roz mai mereu și au părul împletit în 2 codițe.
Întotdeauna m-au fascinat obiceiurile oamenilor și tabieturile pe care le practică în intimitatea lor. Unele mă stimulează să le observ îndeaproape, să le miros și să mă agăț de ele de parcă viața mea ar depinde de asta. Altele doar îmi sunt îndesate pe gât, iar eu, umilă și pasivă, le accept ca pe o realitate general valabilă și de neschimbat.
De 2 ani de zile, sâmbetele mele au coloană sonoră. O coloană sonoră comună cu familia Rotaru, constând în melodii care ar putea fi descrise drept comerciale, dar, cu precădere, având origini orientale, cunoscute și sub denumirea de manele. Astfel, sâmbetele încep pentru mine și familia Rotaru de la ora 8, câteodată 8 și câteva minute, și se sfârșesc după-amiaza, odată cu apusul soarelui.
Familia Rotaru comunică cu tăceri, nu cu cuvinte. Cu tăceri zgomotoase, tăceri care rabdă 6 zile și apoi urlă.
de Bianca PASCARU