România a păcătuit de cea mai scîrboasă secretomanie în ceea ce priveşte fosta Securitate ca poliţie politică – la noi nu s-au făcut publice listele cu informatori, nu au fost judecaţi torţionarii – dimpotrivă, toţi “civilii” au ajuns în Parlament sau “oneşti” oameni de afaceri; nu s-a aplicat o lege a lustraţiei, motiv pentru care asistăm la tot felul de interese oculte, perpetuate în toate partidele politice româneşti, indiferent de doctrină. Motorul “capitalismului de cumetrie” a fost şi este ”dosarul” – dovada că cel care binemerită de la Patrie este întotdeauna ”de-al nostru”.
- Un episod sinistru a ce a însemnat Securitatea ca poliţie politică s-a consumat prin declaraţia purtătorului de cuvânt al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor fostei Securirăţi, Cazimir Ionescu (nebăgată în seamă în anul de graţie 2010): ”Existau reţele întregi, pe judeţe, de copii racolaţi încă de la vârstele de 12-14 ani, până la 19 ani. Copiii erau recrutaţi în cadrul problemei «Învăţământ». Este incredibil cum arată o astfel de fişă. Scrie clar pe ea, «Fişa colaboratorului din rândul elevilor». Era o categorie specială de colaboratori, de reţea informativă, constituită din copii”.
Sunt sute de astfel de dosare la CNSAS care dovedesc cum li s-a furat unora copilăria pentru că politrucii Partidului Comunist Român, prin braţul lor înarmat – Securitatea, erau interesaţi să încadreze informativ până şi şcolarii, să-i urmărească pe părinţii acestora până şi în poveştile inocente spuse în faţa focurilor de tabără. Ministerul gândurilor arestate funcţiona din plin.
Anul trecut (doisprezece ani mai târziu, dar ce mai contează?), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a transmis Parchetului Militar aproape 7000 de documente despre copiii care ar fi fost recrutați de fosta Securitate. Documentele se referă la activitatea desfăşurată de 169 de foşti ofiţeri de Securitate. Securiștii “au fost implicaţi în activităţi de recrutare şi dirijare a unui număr de peste 2.300 de elevi minori în ultimii ani ai regimului comunist”, au cotcodăcit (după 12 ani!), cei de la CNSAS. Scremuseră şi ei o mărgică în 12 ani de încasat bani degeaba.
Acum, Procuratura militară investighează cel puțin 12.000 de copii, acum adulți, care au fost recrutați de Securitate în perioada comunistă. Scopul anchetei este de a-i trage la răspundere pe recrutori: mii de elevi sunt victime în acest caz. Ancheta a început în 2021, la 30 de ani de la revoluție, iar procurorul general militar care investighează cazul a vorbit recent cu presa despre această anchetă sensibilă, care implică mii de persoane, relatează Transtelex.
- Una dintre acestea este István Horváth (foto sus), sociolog, profesor universitar, fost președinte al Institutului Național pentru Studierea Minorităților din Cluj-Napoca și, nu în ultimul rând, soțul Annei Horváth, fost viceprimar al orașului Cluj-Napoca. Este posibil ca notorietatea politicianului UDMR să fi contribuit, de asemenea, la incendiul din presa românească despre colaborarea lui Horváth cu Securitatea.
Potrivit CNSAS, István Horváth ”nu poate fi considerat colaborator/colaborator al Securității în sensul legii”, deoarece nu au fost identificate rapoarte scrise de acesta către Securitate. „A fost elev în clasa a XII-a la Liceul Industrial nr. 2 din Chiucszereda și a fost recrutat pentru observarea informativă a colegilor săi de liceu, apoi a fost trimis pentru instruire la unitatea militară nr. 01708 din Buzău la 15.10.1984”, se arată în certificatul eliberat de Comisia de Filaj.
Acesta a mai precizat că Horváth a fost student în anul II la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj Napoca și a fost urmărit de Securitate între 1988 și 1989 din cauza opiniilor sale naționaliste maghiare; numele de cod care i-a fost dat de serviciile secrete a fost ”Ștefan”, potrivit comunicatului CNSAS.
Certificatul CNSAS a fost postat pe site-ul comisiei de verificare pe 4 aprilie 2023, iar câteva zile mai târziu presa românească a fost înfierată de vestea că István Horváth ar fi fost un informator, colaborator al Securității. Dar să luăm povestea de la început.
Ce știm astăzi despre recrutarea minorilor?
Potrivit materialelor care au ieșit la iveală, serviciile secrete au abordat și elevi cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani în momentul morții Annei pentru a obține informații despre părinții, alte rude și profesori. Unii dintre copii au acceptat misiunea cu bună credință, alții au trebuit să fie constrânși. Celor care au fost selectați în acest scop li s-a cerut să semneze un acord de confidențialitate și să semneze o declarație de cooperare și că nu vor spune nimănui.
În principal, li s-a cerut să raporteze despre adulții din jurul lor – fie ei profesori, membri ai familiei, clerici – dacă au făcut comentarii despre regim, au spus glume politice, au ținut legătura cu străinii, au ascultat Radio Europa Liberă, au organizat evenimente care ar putea fi potențial periculoase.
Serviciile secrete știau exact cine sunt minorii pe care îi căutau. În special, aceștia vizau copii din familii cu venituri modeste, copii care ar fi putut fi departe de părinți, care locuiau în cămine și care erau buni studenți. Nu a fost o coincidență faptul că au folosit persoane care erau active în evenimente culturale și sportive, deoarece se bucurau de încrederea profesorilor și a colegilor de școală.
Persoane care aveau legături cu o biserică sau alta și care puteau furniza informații despre organizațiile din cadrul acestora. Iar minorii încolțiți nu aveau de ales decât să accepte ordinele Securității. Cei care nu au putut fi ademeniți prin promisiuni au fost frânți prin amenințări. Nu li s-a mai putut opune rezistență, pentru că toți știau că trăiesc într-un sistem în care copiii de 15 ani pot fi torturați și arestați dacă vor.
Între iulie 2021 și octombrie 2021, consiliul de screening a trimis aproximativ 6.700 de documente către procuratura militară care dovedesc că 169 de foști ofițeri de securitate a statului au recrutat 2.300 de elevi în anii 1980 și au dirijat activitățile lor de informatori. Anterior, instituția a compilat documentația a 43 de ofițeri SSE care au recrutat 696 de copii de vârstă școlară. În noiembrie 2021, s-a anunțat că autoritățile militare se pregăteau să interogheze aproximativ 200 de foști ofițeri SSE.
La începutul lunii aprilie, Euronews România l-a intervievat pe procurorul general Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Parchetului Militar, care a declarat că sunt disponibile tot mai multe date și că au ajuns în stadiul în care pot spune, pe baza documentelor pe care le-au prelucrat, că în perioada 1979-1989, aproximativ 12.000-13.000 de copii cu vârste cuprinse între 12 și 16 ani au fost recrutați în toată țara, cu scopul declarat de a folosi informațiile pe care le colectau pentru poliția politică din acea perioadă. De asemenea, procurorul nu a ascuns faptul că mulți dintre minorii recrutați la vremea respectivă au fost recrutați ulterior de serviciul de informații, SRI, și sunt acum ofițeri în funcții importante, motiv pentru care procedurile judiciare începute anul trecut reprezintă un subiect sensibil.
Cu toate acestea, consideră că aceste abuzuri, comise de angajați ai instituțiilor de stat responsabile cu protecția Constituției și a drepturilor civile, au fost sistematice și au afectat un număr mare de minori, ceea ce justifică atragerea atenției opiniei publice și judiciare asupra faptelor.
Faimoasa Securitate avea peste 15.000 de angajați la 22 decembrie 1989, data căderii dictaturii. Ofițerii săi numărau peste 10.000 de persoane, operând o rețea de 400.000 de informatori și informatoare într-o țară cu 23 de milioane de locuitori.
Cazul sociologului István Horváth
István Horváth, sociolog, profesor universitar și fost președinte al Institutului Național pentru Studiul Minorităților din Cluj-Napoca, este unul dintre acești copii: era minor când a fost intimidat și obligat să semneze o declarație de cooperare și, în ciuda faptului că a scăpat în cele din urmă din plasa serviciilor secrete, evenimentele de atunci încă îl mai bântuie. Și-a împărtășit povestea în public în mai multe rânduri și a acordat interviuri presei maghiare românești și transilvănene despre ceea ce i s-a întâmplat.
”Nu i-aș dori nimănui această experiență. De aceea am ieșit acum câțiva ani să povestesc ce mi s-a întâmplat, pentru că relația cu Securitatea creează un fel de ambivalență și am vrut să îmi clarific această ambivalență. Știu acum că și la acea vreme era considerată o infracțiune recrutarea de minori, iar metoda nu era acceptabilă nici măcar după standardele de atunci.
Aș numi pur și simplu ceea ce făceau ofițerii sectanți la acea vreme un abuz de putere. Dincolo de experiențele mele de adolescent și de șocul pe care l-am simțit la vremea respectivă, simt și astăzi același abuz ca și atunci”, spunea Horváth la RFI în 2021, în legătură cu procesul cu CNSAS.
În ciuda faptului că declarația sa de atunci a făcut înconjurul presei românești, cotidianul bucureștean Cotidianul a publicat recent un articol despre colaborarea lui István Horváth cu Securitatea în anii 1980.
Contactat de Transtelex, Horváth a relatat din nou povestea recrutării sale, care arată clar că el este de fapt una dintre cele peste 10.000 de victime.
”Am fost membru al Societății Biblice Romano-Catolice din Chiucszereda. La acea vreme exista și în cadrul bisericii o mișcare de creare a unor ‘comunități de bază’ de credincioși. A existat, de asemenea, o legătură cu acest lucru. Nu numai că studiam Biblia, dar și socializam (ascultam muzică, ne uitam la filme), mergeam în excursii și țineam legătura cu alte comunități de natură similară. Poate că acestea au fost motivele pentru care am intrat în atenția Sekus”, a rememorat Horváth contextul recrutării.
”Am aflat mai târziu că unul dintre membri fusese recrutat înaintea mea și cred că rapoartele lor au fost cele care m-au pus pe mine în evidență mai târziu. Într-o zi, când mă întorceam de la școală, mă pregăteam să intru în casă, când un bărbat necunoscut s-a apropiat de mine. S-a prezentat, a spus că se numește Pop și mi-a spus să merg cu el la secția de poliție. Nu era nimeni acasă, nu puteam să le spun părinților mei ce mi se întâmpla.
Am început să mergem pe jos, știam unde să mergem, toată lumea știa unde este secu. Acolo m-a întâmpinat un bărbat care s-a prezentat ca fiind Könyves. Am aflat mai târziu că nu era un pseudonim, chiar exista un ofițer cu acest nume în serviciile secrete. Acești doi bărbați au început apoi să-mi ceară să le spun tot ce știam despre Societatea Biblică. Erau interesați în principal de acei maghiari care fuseseră recent oaspeți ai bisericii, dar au întrebat și despre unul sau doi membri ai Cercului Biblic, erau familiarizați cu zona, cunoșteau numele, am văzut că aveau deja informații”, a povestit Horváth prima sa întâlnire cu securiștii.
Nu toate detaliile au fost înregistrate în memoria sa, dar își amintește că i s-au prezentat diverse protocoale pe care trebuia să le semneze. Existau formulare de completat, dar și declarații de scris în limba română. Interogatoriul în sine se făcea în mare parte în limba maghiară, apoi se trecea la română pentru partea scrisă, iar în unele cazuri se ajutau și la redactare, pentru că copilul nu știa suficient de bine limba română pentru a scrie rapoarte.
”În final, au spus că ar fi bine să ne întâlnim din nou și atunci vom mai vorbi. Când a venit momentul să semnez actele completate și scrise, am intrat în panică. Nu înțelegeam tot ceea ce mi se întâmpla, dar am simțit cumva că semnarea acelei hârtii mă va face turnător. Iar eu nu voiam să semnez. Mi-era frică. În cele din urmă, am fost forțat să semnez până când am semnat”, István Horváth a rememorat unul dintre cele mai dificile momente din povestea sa.
L-au lăsat să plece acasă, dar nu a îndrăznit să le spună părinților săi ce i s-a întâmplat. A împărtășit secretul doar cu cel mai bun prieten al său, care, câteva zile mai târziu, s-a dus la preot, care era și conducătorul studiului biblic pentru tineri, și i-a mărturisit unde l-au dus și ce l-au obligat să facă.
”Le-am spus că m-au dus la Secu și am semnat niște lucruri, dar nu am vrut să fac rău nimănui. Și nu mai vreau să merg la studiul biblic, pentru că voi crea probleme. S-ar putea să fi făcut ceva greșit, dar nu am vrut să fac rău, iar singurul mod în care mă pot revanșa este să nu mai vin”.
Preotul a asigurat-o că nu era nimic în neregulă, a spus că nu credea că a făcut rău cuiva prin ceea ce îi spusese, pentru că nu era nimic secret în ceea ce se întâmpla la studiul biblic. Tânărul István Horváth a fost atât de încurajat de conversație încât, în drum spre casă, a decis să facă un ocol, să intre și să anuleze tot ce semnase.
”Am cerut să mă întâlnesc cu acest Booker. A fost scos de undeva pentru că eu nu mă mișcam, m-am tot împiedicat până când, în cele din urmă, a ieșit și m-a primit înăuntru. Atunci i-am spus să rupă toate actele pentru că nu voiam să fiu un turnător. A venit un alt ofițer, un bărbat pe nume Moldovan, care era cunoscut de toată lumea din Csíkszereda ca fiind responsabil cu tinerii. Nu a fost atât de ușor cu el, pentru că a încercat să mă influențeze cu amenințări și tot felul de presiuni. Nu am fost bătut, poate că ar fi fost mai ușor atunci, pentru că aș fi putut suporta mai ușor violența fizică decât aceste torturi psihologice. În cele din urmă am spus: „este în regulă, dacă nu vreau să o fac, pot să plec”.
Practic, a ieșit în stradă și a fost lăsat în pace după aceea, nu au existat consecințe. Au renunțat la recrutarea lui István Horváth, un minor. După câteva săptămâni, s-a liniștit și el, că asta a fost, că nu mai era urmărit. A urmat serviciul militar obligatoriu, iar mai târziu, când a venit la Cluj Napoca pentru a studia la universitate, a intrat din nou în vizorul serviciilor secrete, de data aceasta ca spion. A început studiile universitare în 1987 la Universitatea din Cluj Napoca, cu specializarea Filosofie și Istorie, iar în toamna anului 1989 a urmat o licență în Sociologie.
În calitate de președinte al Institutului Național pentru Cercetarea Minorităților, fondat în 2007, a fost obligat prin lege să declare că nu a colaborat cu poliția secretă politică comunistă, iar verificarea antecedentelor sale a constatat că, în ciuda existenței unui document care atestă că István Horváth a fost recrutat ca minor, nu există în arhive niciun raport semnat de el care să sugereze că a fost un servitor activ al poliției secrete.
Într-un reportaj pentru Euronews, procurorul care se ocupă de procedură a subliniat că minorii recrutați au fost victime. De asemenea, procesul este necesar pentru a sensibiliza opinia publică asupra faptului că responsabilitatea în acest caz aparține în totalitate membrilor poliției politice din acea perioadă, ofițerii de recrutare.
EPILOG?
Ce scriam acum peste un deceniu?
Că “ofițerii Securității abordau minori şcolari şi-i abureau cu dragostea de ţară şi-i recrutau, convingându-i să furnizeze braţului armat al partidului informaţii despre colegi, părinţi sau profesori – care nu sunt conformi, care zic bancuri, care ascultă Vocea Americii, Radio Europa Liberă, care are gumă de mestecat, jeanşi, tembelisme cu care-şi umpleau aceşti libidinoşi cu epoleţi timpul şi viaţa, trăind din delaţiuni şi înscenări ieftine. Ce făceau aceşti ticăloşi era ilegal inclusiv în legislaţia Republicii Socialiste România”.
“Toate documentele care privesc fosta securitate din arhiva MApN au fost predate CNSAS, cu excepția celor a căror dezvăluire ar putea aduce atingere securității naționale”.
Dar cine sunt cei de la Armată să decidă ce poate aduce “atingere securităţii naţionale”? După ce s-au jucat de-a miliţienii în decembrie 1989, ucigând 1000 de români şi schilodind alţi 3000, au ajuns şi judecători?
Ca o paranteză, îmi aduc aminte cum, în martie 1990, am refăcut pe hârtie întreaga structură a aparatului de Securitate Cluj, numai din plângerile penale ale ofiţerilor de securitate arestaţi de Armată în decembrie 89 şi asupra cărora se făcuseră presiuni de către “colegii” din Armată să-şi predea reţelele informative – fapte de abuz în serviciu şi de tentativă de încălcare a secretului de stat chiar şi atunci.
Buboiul numit DGIA nu a fost niciodată deranjat, spart, purjat şi drenat de puroiul mentalităţii de poliţie politică, timp de 31 de ani. Buboiul DGIA nu a fost deranjat în justiţie cu întrebări despre implicarea în misiuni de cercetare-diversiune (specialitatea lor) în acţiunile din Decembrie 1989.
Aşa că degeaba ne mirăm de securiştii Securităţii şi ilegalităţile lor, după peste trei decenii (când problema se ştia de multă vreme), când nu ne minunăm şi nu-i anchetăm pe securiştii Armatei.
Şi nu zicem nimic despre toţi infiltraţii din toate sectoarele societăţii româneşti.
Acum 14 ani când s-a pus şi problema infiltraţilor din mass media (îi vedem şi azi trompete şi goarne ale diverşilor), care credeți că a fost comentariul lui Cristian Tudor Popescu?
”Ziariştii sunt persoane private, nişte meseriaşi care lucrează pentru persoane particulare şi ei nu încasează bani de la stat, nu candidează pentru funcţii publice şi nu văd de ce ar trebui să fie verificaţi aşa, la capita!” (Ce să zic, doar constat: mare caracter!)
Dar este normală reacţia când formatorii de opinie au fost informatori…
Este problema tuturor celor care au colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, mai ales copii fiind – chiar dacă au fost amăgiţi, prostiţi, sau şantajaţi. Puteau să iasă în faţă şi să spună ce au păţit încă de acum peste trei decenii. Să facă o mişcare gen #MeToo şi să-şi deconspire torţionarii. Dar s-au complăcut şi au devenit complici prin tăcere. Şi, cel mai probabil, au beneficiat.
Au fost şi sunt sunt doar portavocea dezinformării publice.
Care, atunci când patronul politic le mai cere un rând de informații otrăvite (să servească onorata adunare), bat din călcâie şi vin umili la raport.
Băiete, încă un rând de “dezvăluiri atroce”. Fac eu cinste!