Tocmai ce s-a ales Donald Trump președinte al Statelor Unite ale Americii. Trump a câștigat 276 de electori (avea nevoie de 289 pentru a câștiga cursa), Hillary – doar 218. Hillary Clinton l-a sunat și și-a recunoscut înfrângerea în alegerile desfășurate marți. Donald Trump a sfidat astfel sondajele de opinie, ostilitatea generalizată a sistemului politic și mediatic din SUA și a devenit cel de-al 45-lea președinte american, la capătul celei mai violente și murdare campanii electorale din era modernă. În “discursul victoriei”, Trump a renunțat la câteva dintre temele favorite de campanie, precum imigranții, zidul de la granița cu Mexicul și amenințările la adresa lui Clinton. Marea necunoscută pentru comunitatea internațională este acum echipa lui Trump și în ce măsură izolaționismul promovat în camapanie se va transforma în politică oficială.
În rest, era clar că și mămăliga americană are șanse să explodeze și că excesul de politici corecte dăunează grav americanului de mijloc, cel care a dus în cârcă economia americană pe timpul a măcar două războaie mondiale numai pentru a ajunge să fie lăsat baltă și batjocorit ca “încuiat” și „prostălău” de niște cocote (vezi, de exemplu, Madonna, care n-a prea performat suficient la felații cât să iasă Hillary) care dau numai din gură și teoretizează la tembelizor de mila săracilor de parcă ar fi politicienii noștri când râgâie după caviarul halit pe la mesele câmpenești cu mititei făcute pentru populimea votantă.
Adică sudoarea frunții americanului de mijloc a fost bună să clădească bunăstarea Americii, dar e numai bună de luat în râs când e vorba despre cules roadele prosperității? Adică a fost mai corect politic să se pompeze bani buni americani în scoaterea din faliment a băncilor și bancherilor care au produs criza sub-prime din 2007-2008? Și mai corect politic să-i lași pe “țopârlani” să-și piardă slubele, viitorul și speranțele, că-i mai ieftin să produci chinezării (și mai rentabil). Chiar așa, până unde se poate întinde cinismul rentabilității numai că trebuie să fii musai politic corect?
Deh, sunt multe de discutat, sunt convins că natura umană îi îndeamnă pe mulți, indiferent de națiune și naționalitate, să nu “își vândă țara” (de aceea discutăm despre națiuni), să caute conspirații mondiale pentru a-și justifica propria incompetență și/sau puturoșenie șamd. Din acest punct de vedere, al universalității naturii umane, pot să înțeleg ce anume s-a întâmplat în SUA și să-mi dau cu părerea cu privire la reacțiile din România cu privire la evenimentul proaspăt consumat. Trec peste ceea ce scriam acum mai bine de o lună, că americanii sunt, din punct de vedere electoral, undeva prin anii 2000, când românii a avut de ales între un clovn și o cârpă kaghebistă (Vadim Tudor și Ion Ilici Iliescu), exponenții aceluiași establishnment – era o glumă. Dacă facem la rece analiza înfiorătorului zgomot de fond al mass media amareicane (despre care aveam pretenții, dar e plină și aia de ciuvici, mirceabadea, rareșbodan și gâzi), realizăm că imprevizibilul domn Trump este mai previzibil decât ne-am aștepta pentru că imensul său ego îl face așa (dovadă sunt declarațiile cumințite date după aflarea rezultatului alegerilor). El a candidat din dorința de competiție, cea care l-a mânat în toate acțiunile sale din momentul în care a fost dat la “școala militară” de către au lui. I se reproșează gura spurcată. Păi, n-a zis chiar el că nu are timp să fie corect politic? Îi reproșezi unuia că e slobod de gură și accepți alunecoșenia celuilalt? Că doamna Clinton mi-a arătat cam multă alifie – cel puțin mie. Iar previzibiltatea acesteia este periculos de imprevizibilă pentru gustul meu. De socialism cu față umană m-a lecuit Iliescu încă din 1990!
Trec și peste implicarea în campanie a celui mai prost președinte pe care l-a avut SUA în vremuri moderne – locuri din lume în care acum 10 ani mă plimbam liniști și fără să-mi fac nici o grijă, sunt scene sfîșiate și însângerate de atentate. Este rezultatul corectitudinii politice duse în exces.
(și fac o paranteză, că știu graba celor care citesc în diagonală de a se repezi să judece ceea ce nu este de judecat, adică afirmațiile lor pe care le transformî în afirmații ale tale: nu sunt, n-am fost, nu am să fiu adeptul persecuțiilor de orce fel – dar ortodoxizarea/talibanizarea politicilor corecte, le-au transformat în mijloace de persecuție; un exemplu recent este intrarea cu bocancii în afacerile private ale unor crâșmari prin interzicerea fumatului în crâșme; n-a contat democrația, n-a contat respectul față de proprietate, ci doar impunerea prin lege a voinței corecților politici pe care-i durea sufletul pentru sănătatea celor care fumează, dându-se împușcați în aripă de propria lor sănătate și a copiilor lor; au fost scoși din crâșme fumătorii și au fost introduși copiii, deși nimeni nu-i chemase să facă ordine în banii personali ai celui care avea afacerea)
Revenind, mă amuz de graba și patosul cu care judecă românul nostru voința americanilor în aceste alegeri – voință exprimată zdrobitor, nu la renumărare de voturi). Adică, uite la ei, de americani, pe cine au ales. Un fel de râde român de țară spartă – niște electori ca ai noștri care scot borfașul din pârnaie să și-l facă primar sau parlamentar, își dau cu părerea despre ce aleg alții. L-ai avut pe Oprescu primar, pe Piedone, pe Pinalti șamd, i-ai avut parlamentari, miniștri și premieri pe Năstase, Ponta, Șova, Fenechiu șamd, îi ai primari pe Firea, Olguța Vasilescu, Cătălin Cherecheș șamd, îți colcăie listele de indivizi condamnați în primă instanță sau definitiv, sau trimiși în judecată, dar ai obrazul să bați obrazul altora?
No, hai să ne vedem de lungul nasului și de grosimea obrazului!