După ce ai stat 2 luni închis în casă să nu te prindă autoritățile la pădure încrucișând viruși cu vulpea și cu porcul mistreț, în prima sâmbătă de alertă, de după starea hibernală de urgență, când, în sfârșit, ieși la iarba ce s-a înverzit de când tu te-ai albit la față între betoane, nu îți mai vine să mai scoți telefonul din buzunar să faci poze. Așa că acesta este un reportaj fără poze și fără mască din Cheile Turzii, fiindcă nimeni nu purta măști și puțini mai aveau telefoanele în mână, lumea reînvățând, după „arestul” la domiciliu, să aprecieze natura.
Dar, până să ajungi în Chei, plecând din Cluj-Napoca, puteai observa sâmbăta trecută că municipiul a trecut de la o stare la alta fără prea mari schimbări. De la urgență la alertă, doar câțiva au ales să iasă din case. Studenții par să fi plecat din Cluj, cei cu copii și vârstnici în îngrijire sunt probabil responsabili, așa că orașul era încă gol și fain. Pentru că cel mai fain la Cluj e când străzile urbei sunt populate de liniște. Traficul era lejer sâmbătă dimineața și până în Turda se mergea ca într-o zi de sărbătoare.
În ciuda soarelui de afară, nici turdenii nu s-au înghesuit pe stradă. Am devenit, în doar două luni, un fel de vampiri care ieșim din cavourile noastre numai să ne hrănim.
La intrarea în Chei dinspre Mihai Viteazul, erau parcate vreo 30 de mașini. La orele amiezii, la căbănuțele de lemn așezate de-a lungul șoselei, se vindeau plăcinte, sucuri, înghețată, cu rugămintea scrisă însă pentru clienți de a păstra distanța de 2 metri. După ora 5, totul s-a închis. Pe terase, oamenii stăteau de povești ca în nepandemie. Nu mulți, dar nici 3. Mai mulți! În mijlocul naturii, clujenii voiau probabil să respire aer curat, pentru că nimeni nu purta mască.
La capătul celălalt al Cheilor, restaurantul era închis. Doar cei de-ai casei stăteau pe terasă la drojdit, cu o muzică populară ce speria animalele sălbatice pe o rază de un kilometru, ca la nuntă! Chiar și toaletele erau închise. „Nu e voie, pe bază de coronavirus!”, ne-a informat amabil un domn cu nasul roșul ce își făcea veacul pe terasă, cu prietenii și vreo 10 butelii de vin. Te scapă, te descurci, ca animalul, doar ești în pădure!
Prin defileu, tineri până în 20 de ani, în grupuri mai mici sau mai mari și tineri cu copii mici. E greu să păstrezi distanța când te intersectezi din sens opus și poteca stâncoasă e îngustă de jumătate de metru. Însă nimeni nu părea anxios sau speriat, iar Cheile nu arătau a spital de infecțioase, cu figuri mascate ca în epidemie. Defileul părea o zonă unde corona încă nu ajunsese, nici măcar la nivel de zvon. Fețe relaxate, oameni zâmbitori, unii se salutau ca la țară, fără să se cunoască. Lumea părea avidă să se bucure din nou de umanitate.
Pe traseu, față de anii trecuți, condițiile sunt acum mai bune. Podețele încă mai par periculoase, dar au fost reparate. Nu au fost renovate, doar reparate. Corzile metalice din zonele alunecoase au fost înlocuite. Singurul pericol real de pe traseu e o eventuală infectare. Un pericol însă care în Cheile Turzii pare îndepărtat, ipotetic, ignorat – lumea se apropie, se intersectează, se grupează.
Dacă ești în acest spațiu în stare de alertă sau de relaxare, depinde doar de tine. Ceilalți par oricum foarte relaxați.
Putem doar să sperăm că, în noua stare, de la bal, nu vom ajunge la spital. Deocamdată, oricum, nu mulți s-au aventurat afară din case. Mai bine așa, pentru că cei care au ieșit s-au aventurat, în drumeții pe trasee înguste, unde lumea pare mai prietenoasă ca de obicei. După atâta izolare, clujenii au uitat că, în această perioadă, „homo homini lupus est” a devenit omul e virus pentru om.