Rebeca Mădaș, maestru în arta culinară, e o bucătăreasă pasionată, ce concurează în prezent, alături de fiul ei, Paul, la ”Hell’s Kitchen – Iadul bucătarilor”, show-ul culinar difuzat de Antena 1 (în fiecare luni și marți, la ora 20.30). Povestea Rebecăi Mădaș e cea a unui om simplu și sufletist, venit de la țară la oraș pentru a învăța o meserie și pentru a-și întemeia o familie. E povestea a mii, sau zeci de mii de familii de clujeni ce, porniți din satul natal, și-au găsit la Cluj un rost și un sens în viață.
Copilăria Rebecăi evocă o imagine a satului tradițional, cu un ușor iz arhaic, parcă de foarte de demult, deși au trecut de atunci doar patru decenii. Grăbită să vadă lumea aceasta, Rebeca s-a născut într-o căruță cu fân – mama sa nemaiajungând până la spital – în Rebrișoara, județul Bistrița-Năsăud, într-o familie cu 11 copii.
Zeama de varză cu gust de pasiune
De la mama sa a învățat să gătească, văzând cât îi era de greu acesteia să pregătească zilnic mâncarea pentru toți frații ei. Într-o zi, pe când mama era plecată la piață, Rebeca s-a gândit să îi facă o surpriză, și, până să se întoarcă, a pregătit o oală mare, de 15 litri, cu zeamă de păstăi, foarte apreciată, atât de mama sa, cât și de oamenii care lucrau atunci la casă.
Bucuria mamei s-a imprimat în memoria afectivă a fetiței de 10 ani, și asta a încurajat-o să continue. Față de surorile ei, Rebecăi îi plăcea mai mult să facă de mâncare, așa că, după ce a terminat clasa a opta, mama a îndrumat-o să continue școala, la un profil de alimentație publică, și așa a ajuns Rebeca la Cluj. Nu a uitat însă niciodată de unde a plecat și se gândește mereu cu drag și cu respect la universul bucolic al copilăriei:
,,Nu îmi e rușine că vin de la țară, am un mare respect, mi-e mai mare dragul. Dacă nu ar fi țăranii, ce ar fi pe lumea asta! Deci, eu chiar sunt mândră că sunt de la țară!”
O practicantă de nota 10
Rebecăi îi plăcea foarte mult practica ce se făcea pe clasa a IX-a și a X-a, la patiserie, cofetărie, la restaurante, la cantina și în laboratorul școlii, preferând partea de bucătărie și luând mereu probele practice cu 10.
Și pe durata școlii a avut parte de încurajări constante din partea mamei, iar în vacanțe mergea acasă unde își dovedea noile cunoștințe în fața familiei și a satului:
,,Pe clasa a noua am mers la Rebrișoara în vacanță și urma să fie o nuntă la noi, și mama m-a rugat pe mine să merg în locul ei, cum se mergea pe vremea aia, la ajutor, pentru a pregăti mâncarea pentru nuntași, la socăcit. A fost foarte mândră, foarte încântată, socăcița de acolo i-a povestit mamei mele că am făcut față, că i-am fost de mare ajutor. Pe vremea aia era foarte bună mâncarea, se făceau niște fripturi… pe sobă cu lemne! Pe lemne orice aș face, e mult mai gustoasă mâncarea!”
Prima și singura ei poveste de iubire
La Cluj Rebeca l-a cunoscut și pe viitorul ei soț, ce era pedagog la Liceul Economic unde ea învăța. A fost o poveste curată și frumoasă de iubire, cum puține mai sunt:
,,Eu terminasem clasa a noua, el era pedagog, 8 ani diferență de vârstă, și nu am fost prieteni noi, 4 ani de zile, dar ne mai întâlneam ocazional, și tot timpul îi făcea plăcere să stea cu mine, să discute, să povestească, și în momentul în care s-a certat cu prietena lui m-a întrebat dacă vreau eu să îi fiu prietenă și, la 4 luni de la asta, ne-am căsătorit. Eu nu am avut alt prieten, nu am umblat; deși erau băieți care îmi făceau curte, chiar el mi-a fost să îmi fie sortit!”
După căsătorie a venit pe lume primul băiat, Ionuț, iar apoi Paul, care a moștenit pasiunea culinară de la mama sa. Concomitent cu creșterea copiilor, Rebeca s-a preocupat și de creșterea în carieră, participând la diverse concursuri de gastronomie, astfel obținând și diploma de maestru în arta culinară, la București, titlu cu care puțini bucătari clujeni se puteau mândri pe vremea aceea.
La 17 ani s-a angajat la Casino
Chiar înainte de a se căsători, Rebeca s-a angajat la Restaurantul Casino, din Parcul Central, un prim loc de muncă ce încă îi mai stârnește vise și nostalgii:
,,M-am angajat la 17 ani, eram pe a XI-a seral, visez și acuma noaptea, am o nostalgie foarte mare, eram 5-6 bucătari pe tură, era foarte mult de lucru. Am întâlnit pe vremea aceea oameni buni, care te lăsau să și lucrezi, să și faci școală. Așa ar trebui să fie și acuma, să îi angajeze pe tineri și să îi lase să își termine școala, nu să aștepte să termine facultatea și după să se ducă în bucătărie și habar să nu aibă!”
Cu o viziunea mai sănătoasă decât toți miniștrii Educației de până acum, Rebeca consideră că tinerii ar trebui, indiferent de specializare, să fie angajați de la vârste timpurii, fiindcă ,,altfel prinzi la 17-18 ani, nu ca acuma, că se satură, stau toate nopțile în baruri, și ajung la 30 de ani și nu cunosc nimic; ar trebui să se reintroducă școlile profesionale, că și alea sunt foarte bune.”
O bucătăreasă solicitată și respectată pentru profesionalismul ei
La Casino Rebeca a lucrat timp de 7 ani, iar, în anii 90, când au început privatizările, a început să fie solicitată și în mediul privat, fiind recunoscută drept o foarte bună profesionistă. Pe vremea aceea, când puțini bucătari riscau să lucreze în privat, Rebeca a acceptat o primă provocare, urmată de un întreg lanț de locuri de muncă, unde a fost bucătar șef:
,,Tot m-au solicitat în mai multe restaurante, haide dincoace, hai și la mine un pic, și, ca omul, m-am dus: de la Club 100, la Maimuța Plângătoare, apoi la Melody, de acolo la Belvedere, la Continental, am lucrat în foarte multe restaurante. Mă chemau și aveau nevoie de mine, că învățau ceilalți de la mine cum să lucreze, cum să își organizeze munca și preparatele.
Pe mine m-au omenit și m-au respectat toți, lucram foarte mult, și lipsind așa de mult de acasă soțul venea cu copiii la mine la muncă; lucram foarte mult, dar atâta de mult au insistat toți!… eram foarte obosită, dar parcă mi se rupea sufletul să îi las.”
18 veri lucrate în Italia
Soțul Rebecăi lucra la SC Flora, ce pe atunci deschidea o pizzerie și, deși nu era pizer, Rebeca a acceptat această nouă provocare, așa ajungând ulterior și bucătar în Italia:
,,Eu nu eram pizzer, dar lucrând soțul la societate, am zis ca hai să mă duc, că tot m-au rugat, era printre primele din Cluj, și era pe lemne, acolo am învățat să întind pizza și să o pun pe lopată și să o arunc în cuptor – eu singură m-am învățat și mi-a ieșit din prima, deja la a doua mă jucam.
De la pizzeria asta am ajuns să merg în Italia, am avut o colegă ce a plecat prima, și ea a zis: «Fetelor, dacă vă găsesc de lucru, veniți în Italia?», și am luat-o cumva ca un fel de glumă, nu ca ceva serios… și așa am ajuns în Italia la lucru.”
De atunci s-au împlinit 18 veri lucrate de Rebeca în Italia, în restul anului ea întorcându-se pentru a gati în Cluj, mâncarea sa fiind gustată, în tot acest timp, chiar și de către personalități, precum Ion Iliescu, Regele Mihai, sau de diverși miniștri pe care i-a servit la cabane pe Valea Arieșului.
Era contactată de patronii de restaurante, care se bucurau de serviciile deosebite ale Rebecăi, ce, având experiența din Italia, introducea în Cluj, în premieră, o serie de rețete de preparate, ce aici încă nu erau cunoscute.
Dar, Rebeca nu aducea doar în Cluj bucătăria italienească, ci îi învăța și pe italieni gustul mâncărurilor românești:
,,Știu pe de rost sute de rețete, foarte multe combinații; dacă aveam de făcut de mâncare, pentru vreo 500 de persoane pe zi, împreună cu colegii, 4 bucătari, în Italia, acolo îmi veneau ideile și făceam tot felul de combinații, pentru că aveam și materie primă, și eu făceam meniul și eu decideam ce bufet facem.”
Rebeca e chef de 13 ani la restaurantul unde lucrează în Italia
Rebeca combina bucătăria românească cu cea italienească, iar italienii apreciau mâncarea ei, pe care o și denumeau ,,a la Rebeca”. Astfel au ajuns în Italia papanașii, varza a la Cluj, sarmalele, cartofii gratinați sau mușchiulețul de porc împănat.
Patronii au îndrăgit-o foarte mult, pentru că ea era mereu prima în bucătărie, era interesată de tot ceea ce făcea și, astfel, de 13 ani, Rebeca a ajuns chef la restaurantul la care lucrează în Italia.
,,Pentru această meserie, așa trebuie să ții bucătăria, ca și cum ar fi a ta, acasă”, consideră Rebeca Mădaș, ,,trebuie să ai dragoste și să lucrezi cu sufletul, trebuie să te intereseze orice lucru, să fii atent la absolut tot ce se întâmplă în bucătărie.”
Patronul, Fulvio Severi, de la Hotel Casali din Pinarella di Cervia, atât de mult a apreciat munca Rebecăi, încât, pentru a nu o pierde din bucătărie, i-a adus și familia la lucru, soțul și copiii. De altfel, Rebeca îi consideră pe patronii săi italieni, Fulvio și Lucia, ca niște părinți: ,,sunt cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit, au angajat persoane care au avut probleme, le-au dat o mână de ajutor, chiar și persoane cu dizabilități.”
Ca o recunoaștere a profesionalismului ei, în Italia, Rebeca îi inițiază pe ucenicii bucătari, care vin la practică pe timpul verii – ea le dă note ,,de ținută, de inițiativă, de răbdare, dragoste, de tot ce este în bucătărie”.
Hell’s Kitchen – ,,Din orice experiență, oriunde mergi, ai ceva de învățat.”
Îndrăgostită de meseria ei și cu o atât de vastă experiență în spate, Rebeca participă acum și la Hell’s Kitchen, împreună cu fiul ei, Paul, pasionat la rândul său de bucătărie. Din păcate, contractul nu îi permite să dezvăluie foarte multe detalii legate de emisiune, rămânând să o urmăriți pe Rebeca ,,în acțiune”, lunea și marțea, de la ora 20.30, pe Antena 1:
,,Pe chefi îi apreciez foarte tare, îi respect, chiar cunosc meserie, au și teorie și practică. Din orice experiență, oriunde mergi, ai ceva de învățat.”
,,Nu oricine poate fi bucătar”
,,Nu oricine poate fi bucătar”, consideră Rebeca, pentru că această meserie presupune dragoste, pasiune, creativitate și răbdare:
,,Chiar toate trebuie să le ai, fără astea nu faci față. E o profesie frumoasă, care te entuziasmează, chiar dacă ai momente când îți vine să fugi, pentru că îți oferă ocazia de a servi oameni importanți; oricât de important ar fi omul în lume, fără mâncare nu poate trăi, și dacă ajungi să ai onoarea să servești și personalități, și tu le gătești foarte bine și pe gustul lor, și ei se închină în fața ta și îți mulțumesc, ceea ce te face să te simți împlinit.”
Dar, până la asta, e cale lungă: un bucătar bun, spune Rebeca, trebuie să fie atent, cu ochii în patru, să fie sigur pe el, prompt, ferm, serios, să cunoască și să învețe tot timpul bucătăria, în care mereu există câte o inovație, trebuie să știe să își respecte colegii, să fie hotărât, ager, să aibă spirit de echipă, să fie organizat, curat și ordonat. Un cumul de calități pe care Rebeca Mădaș le are din plin, și încă câteva pe deasupra:
,,Sunt glumeață, hotărâtă, luptătoare, vulcanică și răbdătoare, sunt pasionată de bucătărie și îmi place să îi învăț și pe ceilalți, bineînțeles, cu condiția ca și ei să fie pasionați de gătit, să nu lucreze numai ca să își ia banii… că am avut așa persoane, care, ei cunosc iPhone-ul și limbi străine, și când i-am pus la cuptor, după două săptămâni cu mine, în loc să coacă brioșele, le-au pus la fiert. Așa că eu nu cunosc atât de bine limbile străine, dar știu bucătărie.”