In fiecare seara, Politia Locala aduna zeci de oameni de pe strada. Oameni care nu mai au pe nimeni, decat pe ei insisi si, daca au noroc, o haina groasa cu care sa se inveleasca noaptea, cand gradele din termometru scad mult sub zero grade. In ultimele trei zile, oamenii legii au adunat 15 asemenea oameni din parcuri, de sub balcoane sau de langa gurile de aerisire ale localurilor din centrul orasului.
I-au dus in centrele de noapte ale primariei, ca sa nu degere pe strada, asa cum s-a intamplat cu multi de-a lungul anilor. Insa oamenii nu vor sa ramana aici si, in niciun caz, nu se intorc de bunavoie. Pentru ei, centrul inseamna un fel de inchisoare, unde exista reguli stricte – nu au voie sa bea, sa fumeze, sa ii incomodeze pe ceilalti. In plus, aici nu exista gunoaie in care pot scormoni, in cautare de mancare sau ceva ce poate fi valorificat.
Vali doarme de 14 ani pe strazile Clujului. E din Craiova, dar, cumva, in valtoarea ei, viata i-a purtat pasii in inima Transilvaniei.
“Viata asta te duce si te-aduce. Stiti vorba aia: “Te nasti in p**da ma-tii, dar nu stii unde mori”? Ei, la mine chiar asa e”, spune omul, razand.
Fata lui spune, insa, altceva; o poveste cu obrazul crapat din cauza frigului, cu riduri prea multe la o varsta prea putin inaintata. Mainile lungi si negre protejeaza caserola cu sarmale calde pe care tocmai a primit-o. “Saru’mana! Astea le mananc chiar acum, sa nu se raceasca”, se grabeste el. De adaposturile de noapte nici nu vrea sa auda: “Acolo sunt paduchi si raie”.
“Cand vin politistii le spun ca ma arunc in fata masinii daca ma duc acolo. Nu vreau”, se grabeste el, iar fata i se schimonoseste a spaima.
Pentru el, balcoanele din Marasti inseamna acoperis. Doarme sub geamurile apartamentelor in care locuiesc oameni ce, sub caldura paturii, habar n-au ca la cativa metri de casa lor cineva se chirceste de frig si asteapta dimineata ca pe a doua venire a lui Mesia.
“Pe la 4-5 dimineata e cel mai rau. Atunci simti ca frigul iti intra in oase, ca o sa paralizezi de frig pana rasare soarele. Atunci ma ridic si incep sa ma plimb prin cartier, sa-mi pun sangele in miscare”, povesteste Vali.
Omul nu vrea sa vorbeasca despre viata lui, despre insiruirea de intamplari care l-a trimis in strada si l-a lasat aici fara sa se intrebe daca o sa moara sau nu intr-o iarna, sub un balcon incalzit cu centrala termica. Vrea doar sa-si manance sarmalele cat inca sunt calde, chiar daca nu stie unde o sa doarma la noapte: “Pana maine, intai e azi”.