S-a mai dus un mit, cel cu “iarna nu-i ca vara”. Iată că de vreo câţiva ani, iarna vine vara şi, viceversa. Un lucru rămâne constant: inconştienţa cu care oamenii îşi bat joc de locul în care trăiesc.
Am avut și eu parte de surprize în viață după ce, ani de zile (copilăria pionierească, adolescenţa utecistă şi niţică tinereţe comunistă), am fost convins că România este o ţară frumoasă, curată şi sănătoasă, nedevastată, nejefuită, neurâţită şamd.
În copilărie, treceam prin Turda către splendidele Chei ale Turzii, vedeam praful de ciment depus, gros, peste întregul oraş, de la frunze şi până la păsări, şi nu tresăream, căci nu înţelegeam nimic. Cum nu înţelegeam nimic din negrul Copşei Mici şi din brazdele adânci săpate în costele munţilor şi dealurilor Patriei. Patria se regenera. Aşa mi se spunea. Că apa, după ce a trecut peste zece pietre late este numai bună de băut.
Şi ce mi se spune acum, după atâția ani de credinţă în regenerarea şi frumuseţea Patriei?
Că (citez dintr-u raport Eurostat): „Marea Neagră este moartă în proporţie de peste 85 la sută”, iar România este fericita posesoare a „4.000 de kilometri de râuri cu apă lipsite de viaţă, fiind, în acelaşi timp, singura ţară din Europa care, numai în ultimii zece ani şi-a micşorat aria forestieră la aproximativ 25 la sută din teritoriu, în loc să o extindă la cel puţin 40 la sută, aşa cum este necesar pentru un echilibru ecologic normal”.
Rezultatul? Când plouă avem inundaţii, când nu, avem secetă. Avem secetă şi când plouă – că, deja apa trece, deşertificarea rămâne. Cum rămân şi alunecările de teren de după aceste inundaţii catastrofale.
Eu v-am mai zis că cele patru anotimpuri au devenit trei: iarnă şi vară.
“Nu cred că mai există cineva să nu realizeze că ne îndreptăm, încet dar sigur, către o climă la fel de „temperată” ca omul. Tembelismul acela cu „omul a modelat Natura în propriul folos” se întoarce cu vârf şi îndesat împotriva noastră. Dacă n-aţi văzut cum modelează Natura în propriul folos – deschideţi televizorul: uragane, inundaţii, alunecări catastrofale de teren şamd, toate măturând ca-n joacă măreţele realizări ale omului. Și chiar pe om însuşi” – scriam într-un editorial din 2010.
S-a schimbat ceva de atunci în afară de nimic? Nu. Din contră.
Cu cât mai mult gunoi, cu atât mai prosperă este afacerea. Tot înainte! Munţi mutaţi din loc, fluvii deviate, păduri doborâte la pământ, escavaţii, forări, explorări – toate de-a valma şi făcute cu delicateţea unui viol în grup. Noi, “clasa muncitoare”, ne-am transformat într-o generaţie de „picnic”-işti, din cei care se duc „la aer” doar pentru a aprinde focul şi a lăsa o grămadă de gunoaie în urmă.
Anual, din munţii noştri se colectează tone de deşeuri. Uitaţi-vă în jur la izvorul, pârâul sau râul ce vă străbate satul, comuna sau oraşul natal. Nu există curs de apă în România pe care să nu plutească măcar o cârpă, un pet, o sticlă returnabilă din plastic, ceva. Nu există rădăcină sau copac de pe marginea apelor să nu aibă agăţat, zdrenţuit, o trenă de gunoaie; nu există vad în care să nu rişti să te tai într-o conservă ruginită, în cioburi de sticlă sau o “Dacia” uitată la spălat acolo.
Despre „codrul frate cu românul” ce să povestim? Că l-am exportat în te miri ce ţări ca şi cherestea să ni se-ntoarcă ca mobilier? Că ne curg dealurile-n cap şi ne vizitează munţii casele că le-am defrişat pantele?
Poluările necontrolabile care s-au înmulţit în ultima periodă sunt rezultatul neprofesionalismului celor abilitaţi în protecţia mediului: un moft pentru rechinaşii noştri care se joacă de-a capitalismul şi de-a politica. Sunt rezultatul percepţiei incorecte a fenomenului de către autorităţi care întotdeauna au pus interesele de partid înaintea intereselor ţării, şi a lipsei de reacţie a organismelor sanitare.
Toate acestea merg mână în mână. Şi, în final, ajungem să ne confruntăm cu realităţi dramatice care ameninţă în mod concret: scăderea speranţei de viaţă a nou-născuţilor şi a persoanelor mature, creşterea numărul zilelor de spitalizare şi de concedii medicale. Acestea sunt consecinţele gravelor efecte produse de poluări directe sau indirecte.
Deci, ce facem: ne responsabilizăm sau consumăm la fel? Că, vorba cântecului: „băutura cea mai bună este apa de izvor, dacă pui o picătură, la un kil de vinişor”…
Şi, gata!