Au stat la Cluj toata vara, dar acum isi fac bagajele. Peste trei zile, lebenitarii Clujului pleaca acasa, fara pepeni si fara bani… cei mai ghinionisti dintre ei. Adica majoritatea.
Toamna a venit prea devreme anul acesta, spun lebenitarii, zgribuliti sub trei-patru randuri de haine, la adapostul unor corturi de musama. In lumina farurilor si al stalpilor de iluminat, la noua seara, cei mai optimisti dintre comercianti incearca sa agate cate un potential cumparator, proaspat coborat din autobuz. Oamenii, insa, nici macar nu-si intorc privirea catre vanzatorii disperati. Asa ca vanzatorii s-au hotarat sa plece, chiar daca inca nu le-au expirat contractele cu primaria. La sfarsitul acestei saptamani, chit ca vand sau nu ce le-a ramas, lebenitarii parasesc Clujul.
„A fost prost. Am avut, vai-si-amar, pana in zidul ala de ciment, 35 de tone. Le-am dat la tigani, cu doua mii, de pomana. Toata vara am plans, toata vara m-am jelit, m-am imbolnavit aici de pancreas, mi-a crescut pancreasul. N-a fost vanzare, asta nu e loc de vanzare. A fost acolo, la trecere, in partea aialalta, iar la trecere si acolo, la capat”, se tanguie una dintre vanzatoare.
Are doar 56 de ani, dar arata de 70. Noptile dormite in strada i se reflecta in ridurile ce-i brazdeaza obrajii. Nici vara n-a ajutat-o anul acesta. Pleaca acasa doar cu datorii, al caror gand n-o lasa sa doarma noaptea. In ultima saptamana, abia a inchis un ochi, spune ea, la gandul banilor de care are nevoie sa-si plateasca datoriile si sa treaca de iarna. „Niciodata n-am fost asa saraci”, se plange ea, in timp ce incearca sa mai convinga un trecator sa cumpere o lebenita de Dabuleni.
„S-a facut frig, nu mai are lumea bani. Se da 1.000 de oameni jos din toate autobuzele astea si nu ia unu o lubenita, ma rog de ei degeaba. De doua luni, de cand sunt aici, nu a luat unul o lubenita, macar unul. A vandut aia din capat, ca acolo opreste masinile”, spune femeia, in timp ce se uita cu jind la taraba vecina.
In capatul strazii, la ultimul cort, se serveste masa. Femeia atat de invidiata de vecini si fiica ei de 14 ani mananca aripioare de pui, hamsii si slanina prajita cu salata de castraveti, pe o masa improvizata dintr-o tablie si un scaun rupt. Din cort, se aude, la radio: don’t worry, be happy, iar ele au fruntea senina. Duminica pleaca, indiferent daca vand sau nu marfa ramasa.
„Poate si mai repede. Mai avem cat se vede, pana duminica, daca nu termin, tot o dau angro si merg. Trebuie sa ajungem acasa, incepe scoala. Am stat aici toata vara, pentru unii a fost bine, pentru altii mai rau. Pentru mine, pot sa spun ca sunt multumita, da’ altii nu. Locatiile astea nu s-a dat cum a trebuit. Unii a apucat loc mai mult, unii mai putin, atunci, ala care a apucat putin, ala n-a facut nimic. Si-a aruncat marfa la gunoi. A platit degeaba spatiu, gunoi si veceu. N-a fost bine”, explica femeia, printre inghitituri.
„Ii o cearta si o ura, unu’ pierde si altu’ castiga”
Ca sa ajunga la Cluj, lebenitarii se imprumuta de la banci. Fiecare ia cate 4-5 mii de lei, pe care-i returneaza odata ce s-a vandut marfa si se intoarce acasa cu banii in buzunar. Numai ca anul acesta, buzunarele multora dintre ei sunt destul de goale.
„Aia de la Primarie a venit si a facut cateva semne pe corturi si gata; unii a pus doua, de exemplu cum am eu doua corturi, altii unu. Sa zicem ca vine masina si opreste intre ele. Care vinde mai repede? Al din stanga sau ala din dreapta? Acolo e o cearta si o dusmanie. Unu vinde, altu nu vinde. Daca se incadreaza doua masini la cort, ala face vanzare. Cand e un cort, nu se incadreaza nicio masina. Opreste pe unde poate, pe la jumate. Atuncea, daca eu am zbierat repede la client, l-am luat. Atunci ii o cearta si o ura, unu’ pierde si altu’ castiga. Si e aceeasi marfa, nu e sa zici ca vand io ca am marfa frumoasa si tu o ai urata. Nu. Cand aduce lebenita, la toata lumea e buna. Cand se strica, se strica la toti”, explica dabuleanca, gesticuland cu furculita in mana.
O jumatate de ora mai tarziu, comerciantii trag prelatele peste lebenita si intra in corturi. Mai au doar cateva nopti de dormit la Cluj, dupa care pleaca acasa.
„E frig aici, la munte, nu vezi cate haine avem? Noapte buna”, spune un vanzator in timp ce-si pune patura la intrarea in cort.