Istoricul arădean Antoniu Martin a acordat un interviu site-ului ziardearad.ro în care vorbește despre relațiile dintre maghiari și români.
Reporter: Domnule Antoniu Martin, ca istoric, ce ne puteți spune despre semnificația zilei de 15 martie pentru maghiari?
Antoniu Martin: Pentru maghiarii din întreaga lume, momentul revoluției de la 1848 reprezintă un reper important în imagologia națională. Și în acest an, maghiarii din România vor marca în mod solemn ziua de 15 martie, considerată a fi un punct de referință în devenirea națiunii maghiare moderne. Dincolo de aceste aspecte cu caracter istoric, consider semnificativ că astfel de momente, încărcate de valențe naționale pentru comunitatea maghiară din România, pot fi marcate pașnic și într-o atmosferă de civilitate în România.
Au existat și unele momente tensionate în relațiile dintre minoritatea maghiară și majoritatea românească în istoria recentă. Cum comentați ?
Au existat fricțiuni, animozități – consemnate de istorie – pe care le-aș pune mai ales pe seama unor atitudini demagogice, politicianiste, în care sentimentele naționale au fost exploatate și de o parte și de cealaltă. Însă, în ultimii ani, constatăm o maturizare a discursului și comportamentului atât în privința comunității maghiare din România, cât și a majorității populației românești. Nu mai putem gândi în secolul XXI în concepte etnice. Acestea au contat în secolul al XIX-lea și, după cum bine se știe, au generat războaie. În Europa Unită primează conceptele de cetățean, multiculturalismul, nicidecum cel de etnie. Consider că societatea românească în ansamblul său a asimilat într-o manieră adecvată conceptele europene de bază. Definirea națiunii în interpretare etnicistă nu mai stă în picioare din perspectiva istoriografiei serioase. De aceea, astăzi la nivel european se vorbește tot mai mult de națiune civică, fundamentată pe conceptul de cetățean. Ca cetățean european dispui de drepturi și libertăți care îți sunt garantate prin lege.
Cum ați caracteriza relațiile dintre maghiari și români în prezent?
Dacă studiez lucrurile în profunzime, ca istoric, realizez că în Transilvania cele două națiuni au coabitat, au interferat pașnic – vezi familiile mixte – și au ajuns la conviețuire. Istoria minorității maghiare și a majorității românești este, în esență, una a influențelor reciproce, a schimburilor culturale și de mentalități, în care ambele părți au avut în final de câștigat. Atât maghiarii cât și românii au înțeles un adevăr simplu, acela că istoria lor, deși uneori grevată de conflicte și fricțiuni, a fost în primul rând una a conviețuirii. Putem vorbi astăzi fără să exagerăm de o conviețuire autentică în Transilvania.