Unii cercetatori in ale amorului au ajuns la concluzia ca experienta indragostirii nici n-ar trebui sa presupuna sintagma “dragoste”. S-a inventat termenul de “contopire” pentru indragostire, astfel incat sa faca distinctia dintre aceasta si ceea ce se considera a fi iubirea adevarata.
Psihiatrii sustin ca indragostirea nu este o iubire adevarata din trei motive:
Mai intai, pentru ca indragostirea nu este un act de vointa sau o alegere constienta. Oricat de mult ne-am dori sa ne indragostim, nu putem sa o facem pur si simplu. Pe de alta parte, se poate prea bine nici sa nu urmarim asa ceva atunci cand ne apuca. Cel mai adesea, ne indragostim intr-un moment nepotrivit si de cine nu trebuie.
In al doilea rand, indragostirea nu este iubire adevarata, pentru ca nu presupune efort.
Tot ceea ce facem, aflati fiind in starea euforica de indragostire, presupune foarte putina disciplina sau nici un discernamant sau efort constient din partea noastra. Lungile si costisitoarele telefoane pe care ni le dam unul altuia, banii cheltuiti ca sa ne vedem, darurile oferite, proiectele pe care le facem lasa impresia ca nu ne costa nimic. Tot asa cum pasarea isi construieste cuibul din instinct, si starea de indragostire ne impinge sa facem lucruri nefiresti.
In al treilea rand, cel care este “indragostit” nu e cu adevarat interesat in progresul personal al celuilalt. In momentul in care ne indragostim, singurul scop pe care il avem in minte este sa punem capat singuratatii noastre si, eventual, sa ne asiguram de acest rezultat prin casatorie. Experienta indragostirii nu se concentreaza asupra progresului nostru sau al celeilalte persoane. Ne da impresia ca l-am obtinut deja. Suntem in culmea fericirii si unica noastra dorinta este ca lucrurile sa ramana asa. Sigur ca persoana iubita nu trebuie sa se mai schimbe in vreun fel, pentru ca este perfecta si pur si simplu speram sa ramana perfecta.
Daca indragostirea nu este iubire adevarata, atunci ce este? Iata un posibil raspuns: “o componenta a comportamentului instinctiv de imperechiere determinat genetic. Cu alte cuvinte, disparitia temporara a granitelor eului, aflata la baza indragostirii, este o reactie stereotipa a fiintei umane de configurare a pornirilor sexuale interne, precum si a stimulentilor sexuali externi care servesc la cresterea probabilitatii imperechierii sexuale, ducand la sporirea sansei de supravietuire a speciilor.” (M. Scott Peck).
Indiferent daca suntem sau nu de acord cu aceasta explicatie, cei care am fost indragostiti si ne-a trecut, vom accepta mai mult ca sigur ca acest tip de experienta ne catapulteaza pe o orbita afectiva mult mai puternic decat orice altceva. Ea are tendinta sa ne faca sa nu mai gandim logic si adesea ne trezim facand sau spunand lucruri pe care nu le-am fi facut niciodata in stare de veghe. De fapt, cand ne revenim dupa o asemenea obsesie, adesea ne intrebam cum de am facut una ca asta. Cand valul emotiilor scade si revenim in lumea reala, cand neintelegerile sau diferentele mari ies la iveala, cati dintre noi nu ne-am intrebat: “Oare de ce ne-am casatorit? Doar nu ne intelegem in nici o privinta.” Si totusi, in momentul de varf al indragostirii, am avut impresia ca ne intelegem in toate privintele – sau cel putin in toate privintele importante.
Sa insemne oare asta ca am fost pacaliti sa ne casatorim de aceasta iluzie a indragostirii? Exista doua posibilitati: 1) suntem sortiti unei vieti nefericite alaturi de partener sau 2) trebuie sa sarim din barca (divortul) si sa incercam iar. Generatia noastra a optat pentru aceasta din urma solutie, in vreme ce generatia anterioara o alesese pe cea dintai.
Cercetarile indica faptul ca exista, totusi, o a treia cale mult mai buna: putem recunoaste experienta indragostirii drept ceea ce este – un varf emotional temporar – si putem porni in cautarea “adevaratei iubiri” alaturi de partenerul nostru. Acest tip de iubire este una afectiva, nu doar obsesiva. Este o iubire care contopeste ratiunea si sentimentul. Ea presupune un act de vointa si disciplina, reorganizand nevoia de progres personal al celor doi parteneri. Cea mai importanta nevoie afectiva nu este sa ne indragostim, ci sa fim iubiti cu adevarat de celalalt, sa distingem aceea iubire care deriva din ratiune si alegere, si nu din instinct. Simt nevoia sa fiu iubit de cineva care alege sa ma iubeasca, care vede in mine ceva ce merita iubit.
Acest tip de iubire presupune efort si disciplina. Este alegerea de a investi energie intr-un efort depus in avantajul celuilalt, stiind ca daca aceasta persoana este imbogatita prin efortul tau, si tu ve avea o satisfactie – satisfactia de a fi iubit cu adevarat pe cineva. Asta nu presupune euforia experientei “indragostirii”. De fapt, adevarata dragoste nu poate incepe pana ce “indragostirea” n-a ajuns la final.