de Dragoș Damian
Mulți manageri de resurse umane participă la (prea) multe dezbateri pe tema deficitului de angajați din România, o problemă care frământă atât mediul privat cât și, mai nou, cel public.
Dezbaterile au mereu același calapod, timp de câteva ore marii specialiști din domeniu vorbesc despre noul leadership – în condițiile în care se preaslăvește munca de acasă, munca remote și cea de 4 zile, așadar ți se explică cum este să fii șef peste 30 de angajați pe care nu-i cunoști – și despre noua productivitate – în condițiile în care majoritatea companiilor au crescut salariile în ultimii doi ani cu 20-30% doar ca să nu piardă din angajați, așadar nici vorbă de productivitate.
Directorii de resurse umane spun doar narațiunea corporatistă
Marii specialiști care ne învață cum stă treaba (a se citi plătesc să ne învețe cum stă treaba pentru ca apoi să-i plătim noi să ne învețe cum stă treaba…) sunt fie directori de resurse umane din corporații care, oricât și-ar dori, nu au voie să spuna ceva care să iasă din narațiunea corporatistă privind viitorul de aur al domeniului din care fac parte, fie niște directori de companii care vând ceva, un abonament medical, niște cursuri de dezvoltare, niște consultanță legală și, desigur, niște angajați.
Nici o vorbă despre lipsa de angajați calificați și despre fluctuații de 30% în industria de prelucrare – deși, contrar tendinței, guvernul bagă subsidii în fabrici noi – despre fluctuația nascentă, fenomenul care zăpacește toți angajatorii, despre brain-drain-ul pe care îl face Uniunea Europeană bine-merci sub ochii noștri, despre cele câteva zeci de mii de ingineri lipsă despre care vorbește de ceva vreme Rectorul Mihea Costoiu, despre învățământul dual preuniversitar și limitările acestuia, despre consorțiile de învățământ dual la care companiile nu prea subscriu, despre rețelele de recrutare specializate în furt de angajați în corpore, despre contingențele de muncitori străini aduse în țară prin alte rețele în care sunt implicați foarte mulți politicieni etc.
Și desigur, nici o vorbă despre proiectul România Educată – asta putem înțelege dealtfel, pentru că proiectul n-are nici o legatură cu piața muncii, nici chiar cu cea a viitorului muncii, în general cu nimic.
Ascultând astfel de discursuri presărate cu termeni din manualul de neologisme al angajatorului sofisticat realizezi că 1) trebuie să-ți scoți pălăria în fața departamentelor de resurse umane din industriile de prelucrare, care administrează mii de angajați din zeci de funcțiuni și 2) se poartă discuții mult mai normale și aplicate cu Inspecția Muncii, cu ITM-urile, cu ANOFM și AJOFM-urile, deseori mult mai ancorate în problemele deficitului de forță de muncă decât operatorii privați.
Care este locul de muncă al viitorului?
Care este locul de muncă al viitorului în sectoarele economice non-industriale? Calculatorul! De acasă sau de la distanță sau 4 zile pe săptămână, fără șef, fără colegi, fără subordonați, fără clienți față-în-față, fără socializare, fără interacțiune, fără empatie, fără apartenență la un colectiv. Eventual, în competiție pentru bonusul de sfârșit de an cu inteligența artificală a unui chatbox.
Care este locul de muncă al viitorului în sectoarele economice industriale? Un om, un robot, un om, doi roboți. Desigur, omul va împărți bonusul de sfârșit de an cu robotul.
Îți poti păstra capul de umeri într-un astfel de „colectiv”, fără să dezvolți suferințe ale sistemului nervos central? Rămâne de văzut, dar companiile farmaceutice se pregătesc pentru locul de muncă al viitorului și dezvoltă un sortiment bogat de sedative, anxiolitice, somnifere, antidepresive, antiepileptice și antipsihotice.
Aș vrea să văd primul specialist din piața muncii din România care îndrăznește să iasă în față și să întrebe câtă inteligență artificială este prea multă, câtă digitalizare este prea multă și câtă robotizare este prea multă. Și, mai important, cine decide asta.
Organizația Future for Life Institute a început să întrebe.
