Vă arătam recent cazuri în care Primăria Cluj-Napoca a fost obligată să plătească despăgubiri pentru mașini stricate în gropi, dar vă spuneam că există și acțiuni în regres respinse sau opinii separate la deciziile de admitere. Aveți mai jos motivarea unei decizii de respingere a acțiunii și o opinie separată.
Extras din Decizia 434/2013 – Tribunalul Specializat Cluj:
Motivul de recurs invocat de recurent (Consiliul local- n.red) în legătură cu neîndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale va fi analizat de instanţa de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 3041 Cod proc.civ., urmând a se reţine că simpla afirmaţie a existenţei unui drept sau a unei situaţii juridice nu este suficientă, iar dacă nu pot fi probate, ele sunt lipsite de eficienţă. Potrivit art. 1169 Cod civil, sarcina probei aparţine „celui care face o propunere înaintea judecăţii”, aplicarea acestor prevederi legale în ce priveşte litigiul de fond trebuind să fie făcută în sensul că sarcina probei situaţiei de fapt invocate revenea reclamantei, intimată în calea de atac de faţă.
Or, intimata reclamantă nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite a recurentului pârât şi a legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul invocat, condiţii cumulative necesar a fi îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, conform prevederilor art. 998 Cod civil.
Astfel, singurele probe administrate în cauză sunt înscrisurile aflate în dosarul de daună AVA/CJ/00762/08, acte emanate de la intimata reclamantă, iar declaraţia conducătorului autoturismului, d-na M. -Nebert Loreta, este o declaraţie extrajudiciară, dată tot în faţa prepuşilor intimatei reclamante. Astfel, aceste înscrisuri (nota de constatare, planşele fotografice) emanate de la intimata reclamantă nu pot constitui o probă împotriva recurentului pârât, acestea trebuind coroborate cu alte mijloace de probă, ele constituind doar probe în contra reclamantei, iar declaraţia extrajudiciară a conducătorului auto avută în vedere de prima instanţă la pronunţarea hotărârii nu respectă principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil, neavând forţă probatorie întrucât nu a fost administrată cu respectarea prevederilor art. 186 – 198 Cod proc.civ.
În ceea ce priveşte autorizaţia de reparaţii nr. 0070463/(…) eliberată de Serviciul Poliţiei Rutiere Cluj , tribunalul reţine că aceasta nu a fost întocmită ca urmare a constatărilor personale ale agenţilor de poliţie, ci tot ca urmare a notei de constatare întocmite de prepuşii intimatei, astfel încât aceasta nu face dovada directă a faptului juridic dedus judecăţii. Autorizaţia de reparaţii şi nota de constatare a avariilor, pot fi considerate ca un început de probă scrisă care însă trebuia coroborat cu alte mijloace de probă care trebuiau administrate în cauză de către reclamantă, respectiv proba testimonială şi expertiza tehnică, astfel de probe nefiind însă administrate în cauză.
Reţinând că în lipsa dovezilor privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, în mod greşit instanţa de fond a procedat la obligarea pârâtului recurent la plata sumei de 684,67 lei cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale, tribunalul apreciază că recursul declarat este întemeiat.
Pentru considerentele arătate, tribunalul, raportat la prevederile art. 312 alin. 2 şi 3 Cod proc.civ., coroborat cu prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304 ind. 1 Cod proc.civ., va admite recursul formulat de recurentul Consiliul Local al Municipiului Cluj – Napoca, în contradictoriu cu intimaţii SC Omniasig Vienna Insurance Group SA şi Municipiul Cluj -Napoca prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 4146/2013 pronunţate la 28 februarie 2013 în dosarul (…) al Judecătoriei Cluj-napoca , pe care o va modifica în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC Omniasig Vienna Insurance Group . SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Decizia 656/2014 a Tribunalului Specializat Cluj – Opinia separată a judecătorului Iulian Păcurar în sensul admiterii recursului şi modificării hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată:
Consider faptul că antrenarea răspunderii materiale a recurentului Consiliul local Cluj -Napoca în baza prezentei acţiuni în regres nu poate fi făcută având în vedere că nu s-a stabilit cu certitudine existenţa unui raport de cauzalitate între fapta acestuia (de a nu întreţine carosabilul într-o stare tehnicã corespunzãtoare desfãşurãrii traficului în condiţii de siguranţã) şi prejudicul produs (avarierea autoturismelor asigurate de către intimată). Astfel, singurele probe aflate la dosar (declaraţiile celor implicaţi în accidente, fotografii pretins efectuate la faţa locului etc.) au fost constituite de către intimată, fără ca recurentul să fi fost măcar convocat sau încunoştiinţat cu privire la realizarea acestor probe şi deci ele nefiind realizate în condiţii de contradictorialitate. În plus, toate probele de care s-a prevalat intimata au fost administrate în afara vreunui proces aflat pe rolul vreunei instanţe judecătoreşti, astfel că simpla contestare a lor (ceea ce recurenta a făcut) este suficientă pentru ca ele să nu poată fi luate în considerare în acest litigiu. Singura probă administrată de către instanţa de judecată a fost expertiza tehnică judiciară a autovehiculului implicat în accident care însă nu a putut decât să constate avariile aduse autovehiculului şi valoareavacestora.
Prin urmare, existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nici expertul nu a constatat-o şi nici măcar nu putea să o constate având în vedere că el nu a fost martor când s-a produs incidentul.
Este evident faptul că există multe alte cauze care ar fi putut duce la avarierea autovehiculului implicat în accident, cum ar fi conducerea lui cu o viteză neadaptată condiţiilor de trafic, conducerea lui fără ca cel aflat la volan să fi fost atent pe unde merge, conducerea autovehiculului în mod intenţionat cu o viteză multe prea mare decât cea pe care se putea circula pe acea porţiune de drum, bazându-se şoferul pe faptul că maşina sa nu va păţi nimic etc.
În plus, din nicio probă aflată la dosar care să fi fost administrată în condiţii de contradictorialitate şi nepreconstituită de către intimată (Omniasig – n.red) nu s-a dovedit faptul că incidentul s-ar fi produs exact pe acele porţiuni de drum aflate în îngrijirea recurentului. Întreg raportul de expertiză este bazat pe susţinerile intimatei şi ale celor care au condus autovehiculele (persoane direct interesate în a obţine despăgubirile solicitate de la intimată şi deci ale căror declaraţii sunt de la bun început puse sub semnul îndoielii), expertul neputând concluziona decât că dacă s-ar fi circulat pe acele porţiuni de drum cu o viteză mare, din cauza şocurilor puternice produse sistemului de rulare când autovehiculul ar fi rulat pe deniveleri, s-ar fi putut produce avarierea autovehiculelor. Deci, însuşi expertul s-a ferit să facă vreo apreciere asupra vitezei cu care s-a circulat (ea trebuind să fi fost totuşi mare pentru ca anvelopele şi jantele să fi fost deformate). Este astfel limpede că cei care au condus autovehiculul nu au adaptat viteza condiţiilor de trafic deşi observaseră că drumul prezintă gropi şi au continuat să meargă neglijent, neatent şi să nu reducă viteza pe mai departe.
Din moment ce drumul avea gropi, fapt necontestat, este limpede că un conducător auto ce trebuie să dea dovadă de minime diligenţe, îşi sporeşte atenţia şi reduce viteza pe acea porţiune, tocmai pentru a evita producerea vreunui accident sau chiar avarierea propriului autoturism. Este şi greu de acceptat faptul că toate miile de conducători auto care au circulat pe acele drumuri intens circulate din C. -N. (Strada Oasului, Strada Câmpului, str. Corneliu Coposu si B-dul Muncii) şi-au avariat autovehiculele, cazul aflat în faţa instanţei fiind o regulă şi nu o excepţie. Mai mult, din chiar fotografiile prezentate de către intimată rezultă că gropile nu se întindeau pe o porţiune de drum atât de mare încât să nu poată fi ocolite, neexistând nicio dovadă la dosar nici a faptului că ele ar fi fost atît de adânci încât un atuovehicul să nu fi putut trece peste ele, în condiţii de siguranţă, dacă viteza de deplasare ar fi fost mai mică decât cea avută de către conducătorul autovehiculului asigurat.
În fine, indiferent de ţara în care se circulă şi cu atât mai mult în România, este cunoscut faptul că nu întotdeauna calitatea asfaltului este de aşa natură încât să se poată circula pe şosele fără a se da atenţie stării drumului pe care se circulă, putând exista gropi, fisuri, crăpături, dâmburi, chiar porţiuni neasfaltate care nu duc, dacă atenţie există din partea şoferilor în mod automat la avarierea autovehiculelor ce tranzitează acel drum.
Textul de lege reţinut de către opinia majoritată ca temei al admiterii acţiunii, art. 40, al. 1 din OG nr. 43/1997, nu trebuie aplicat în mod automat, ori de câtre ori un autovehicul este avariat în urma deplasării pe un drum neasfaltat în mod corespunzător, la stabilirea obligaţiei de răspundere din partea administratorului drumului trebuind să fie luate în considerare şi multe alte aspecte şi condiţii în care s-a produs accidentul, după cum s-a arătat. Obligaţia administratorului drumului poate fi antrenată în acele situaţii excepţionale în care un obstacol aflat pe carosabil nu este semnalizat în mod corespunzător sau nu este înlăturat şi care în mod firesc nu ar fi trebuit să existe acolo, drumul fiind de o aşa natură şi categorie încât pe el s-ar fi putut circula, în condiţii de siguranţă, cu o viteză legală mare iar obstacolul aflat pe carosabil ar fi apărut brusc în faţa conducătorului auto, indiferent cât de atent ar fi fost acesta şi nu ar fi putut fi evitat în condiţii de siguranţă, ceea ce evident nu este cazul în speţă.
Pentru simpla neatenţie a conducătorului auto, faptă ce nu exclude despăgubirea acestuia de către societatea de asigurare, nu poate fi admisă prezenta acţiune în regres, recursul trebuind să fi fost admis iar sentinţa modificată în sensul respingerii, ca neîntemeiată a acţiunii, aceasta fiind una din situaţiile în care societatea de asigurare trebuie să-şi asume paguba.