Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a sărbătorit, sâmbătă seara, la Palatul Culturii din Târgu Mureș, 30 de ani de prestrație în spațiul politic românesc, printre participanţi regăsindu-se şi o serie de membri fondatori, între care şi fostul lider al Uniunii, Markó Béla. Cu această ocazie, primul matron al madamei a ținut să producă dovezi despre virginitatea progeniturii trimise la produs încă din decembrie 1989.
O fi fost UDMR virgină în decembrie 1989, dar i-a trecut rapid.
Zicea sâmbătă seara Markó Béla (citez): „Noi am construit un sistem democratic, am înfiinţat instituţiile necesare pentru democraţie occidentală, dar în ultima vreme multe astfel de realizări sunt puse sub semnul întrebării şi am impresia că unii ar vrea din nou un sistem autoritar, nu ca cel de dinainte de `89, dar un sistem autoritar. Din punctul nostru de vedere, la fel sunt puse sub semnul întrebării şi acele drepturi care au fost incluse în Constituţie şi în legi şi instituţiile care au fost înfiinţate şi funcţionează”
Cum să nu? Fără UDMR nu exista nici PUNR, nici PRM, nu se resuscitau toți naționaliștii-securiști din România și nici Ion Ilici Iliescu nu reușea să-i resusciteze pe toți securiștii și apologeții naționalismului. UDMR a creat premisele ca Iliescu și gașca FSN să pară “mai curați, mai uscați” prin comparație.
Și a mai zis Markó Béla (citez): „Am făcut un mic inventar şi trebuie să văd că suntem singura organizaţie politică care s-a înfiinţat la sfârşitul anului 1989, care nu şi-a schimbat denumirea, nu a fuzionat cu altă organizaţie, nu s-a rupt în mai multe partide, nu şi-a schimbat programul etc. Am realizat o organizaţie stabilă şi puternică, ceea ce nu înseamnă că nu am avut situaţii de criză, divergenţe în sânul Uniunii şi, ceea ce este foarte important, totuşi conflictul interetnic care în Târgu Mureş, în martie 1990, a avut loc pe stradă între români şi maghiari, noi am reuşit să îl deviem pe o altă pistă, cu mijloace politice, în Parlamentul României. Am purtat discuţii pe acest subiect şi cred că şi din punctul de vedere al Europei a fost o realizare importantă, mai ales dacă mă gândesc că, în acei ani, în jurul nostru problema etnică a fost un pericol permanent. După aceea, în anii `90, în fosta Iugoslavie ceea ce s-a întâmplat. Totuşi, cea mai mare realizare ar fi aceasta”.
Ok. Dar trebuie să nuanțăm, altfel Istoria se transformă din nou în isterie…
Mai întâi să lămurim că problemele de gen personal pe care le ridică ei: multiculturalism, identitate culturală, păstrarea tradițiilor șamd, se rezolvă prin ONG-uri, comisii parlamentare – alte mecanisme decât un partid în care te aduni pe criterii etnice. Deci: cât de normal și de corect democratic este să existe un partid al cărui scop să fie numai apărarea intereselor unor anumiți cetățeni selectați pe criterii etnice? Nu este asta discriminare? Politicile corecte țin cont de apartenența etnică, socială, rasială a individului reprezentat (ce a fost atunci NSDAP-ul lui Hitler?), sau diferența trebuie să constea în ideologii și doctrine (denumite de stânga, de dreapta, de centru șamd)? Politicile nu trebuie să ne reprezinte pe toți, indiferent de sex, religie, culoare, apartenență națională? Noi nu ar trebui să votăm ideologii, doctrine și direcția în care considerăm că ar trebui să mergem, întreaga Românie, ca societate și nu pe interese izolate? Asta ca să lămurim “puritatea partinică” cu care s-a lăudat Markó Béla.
“Újratervezés”, adică “reproiectare” sau “resetare”, ne ziceau în 2015, de la Cluj-Napoca, liderii UDMR adunați într-un Congres național – cel în care ni s-a prezentat unicul candidat și contracandidatul său eroic la președinția Uniunii: Kelemen și Hunor. Atâta resetare și reproiectare i s-a dat maghiarimii, cam ca la shooterele de pe PC-uri: s-au trezit cu același “erou”, având aceleași aptitudini. Numai că nu-l mai chema Markó Béla, ci Kelemen Hunor. Dar și-a lăsat chelie și barbă și nimeni n-a mai zis nimic.
Și să ne mai amintim cum într-o seară ploioasă şi rece de toamnă a anului 1992, în catedrala Sfântul Mihail din Cluj, s-a desfăşurat o adunare în care conducătorii politici ai maghiarimii transilvănene au depus un fel de jurămînt de credinţă faţă de propriii alegători. Cu această ocazie a fost elaborată şi aprobată „Declaraţia de la Cluj”, un manifest civic al maghiarimii din România şi nu declaraţia politică a partidului politic denumit UDMR.
Manifestarea de acum aproape trei decenii era dătătoare de speranţe: „noi, maghiarii ardeleni, suntem uniţi în faţa celor care atentează la identitatea noastră naţională – numai împreună vom învinge”! Însă, cu începere încă din 1996 (prima intrare la guvernare a UDMR), din acest deziderat n-a mai rămas decât disperarea liderilor politici ai Uniunii reunită sub sloganul: „numai împreună vom învinge”. Unitatea s-a dus. S-a dus pentru că starea de spirit a minorităţii maghiare s-a schimbat între timp, dar liderii marcanţi ai minorităţii maghiare au rămas aceiaşi în toți anii care au urmat. Şi, prin faptul că liderii nu au avut nici un fel de dinamică, dar s-au dedulcit la politică dâmboviţeană, partidul maghiarilor din România a căpătat, treptat, metehne şi apucături specifice mai degrabă clasei politice româneşti decât așa-zisei elite politice europene, de la care le place să se revendice. În acest context, punerea la conducerea UDMR a unei copii mai tinere a lui Markó Béla (Kelemen Hunor), a venit tardiv și extrem de neconvingător.
De bine de rău, prin participarea la toate guvernările, fără pauză, din 1996 încoace, UDMR a reuşit rasolirea rezonabilă a mai tuturor dezideratelor minorităţii pe care o reprezintă. România a devenit un exemplu la nivel european de rezolvare a problemei minorităţilor – asta în bună măsură şi datorită liderilor Uniunii. Numai că aceştia au ajuns să se complacă în autocontemplarea propriilor realizări atât pe plan politic cât şi pe plan personal. Au ajuns la fel de dâmboviţeni ca marea parte a politicienilor români şi au aceleaşi năravuri şi apucături. Banii le-au luat minţile şi, faptul că majoritatea dintre ei nu-şi pot justifica averile suspecte, îi determină să recurgă la soluţii disperate (vă gândeați vreodată că o să vedeți parlamentarii UDMR votând cot la cot cu cei ai PRM împotriva Agenţiei Naţionale de Integritate, ca în legislatura 2004 – 2008?). Și restul jocurilor de gleznă și alianțelor cu orice preț care au făcut din UDMR curva perfectă a politicii românești? Și-atunci să ne mirăm că pe locul/culoarul lăsat liber al naționalismului cu orice preț s-au reprezit, oportuniști, de la Tokes la alte formațiuni politico-civice reformate sau secuiești? Dacă nici hărnicia naționalismului cu orice preț nu poate fi pe deplin înţeleasă, vă mai aduc aminte faptul că guvernele de la Budapesta au alocat ani la rând sume mari de bani pentru sprijinirea comunităţii maghiare din Transilvania. Banii aceştia care, repet, nu au fost și nu sunt deloc puţini, s-au cheltuit prin fundaţii în spatele cărora se aflau și se mai află UDMR şi Bisericile tradiţionale maghiare. Cum Tokes Laszlo era şi şef al UDMR şi capul unei importante bisericii maghiare, practic ajunsese principalul ordonator al fondurilor. Așa că “resetarea” UDMR s-a f[cut prin luarea pitei naționalismului de la gura lui Tokes. Și forinții s-au reîntors la teșchereaua partidului. Ca să nu lovească restriștea în Uniune.
Revin și întreb, ce are a face cu democrația faptul că există un partid format strict pe criterii etnice, un partid care reprezintă doar o minoritate? Este partid, sau o uniune de formațiuni culturale? Și unde se încadrează faptul că au primit (și primesc) bani și de la bugetul României, și de la cel al Ungariei, și ca fundații, asociații, cât și ca partid politic? În fapt, de trei decenii, UDMR nu face altceva decât să „căpuşeze” maghiarimea din Transilvania, cu pretenţia că-i apără drepturile, în condiţiile în care este evident că România a găsit cele mai bune soluţii din Europa pentru rezolvarea problemei minorităţilor. Maghiarii din Transilvania trăiesc la fel de prost sau de bine ca şi concetăţenii lor români. Au aceleaşi probleme cu şomajul, cumpără oul la acelaţi preţ ridicat şi muncesc pentru acelaţi salariu de mizerie.
Întotdeauna am avut impresia că de fapt UDMR nu este altceva decât un apendice al foştilor comunişti şi securişti de etnie maghiară regrupaţi după ’89. Un fel de FSN vorbitor de limbă maghiară. Nu uit faptul că la doar câteva zile după adoptarea la Timişoara a celebrei Proclamaţii, care prevedea, la punctul 8, lustrarea foştilor activişti, a apărut, izbăvitoare, diversiunea de la Târgu Mureş. Puţini mai ştiu astăzi cine cu cine s-a bătut acolo şi de ce. Dar ştim sigur că Ion Iliescu a avut pretextul de a reînfiinţa securitatea şi a pozat de atunci în omul providenţial care a salvat România de la un scenariu similar celui din Iugoslavia. UDMR a fost întotdeauna pretextul pentru a i se arăta României de peste Carpați pisica secesionismului şi revizionismului maghiar. Numai că, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, toate „spaimele” românilor legate de pierderea Transilvaniei, au cam rămas fără subiect și obiect. Iar UDMR a pierdut un mare şi paradoxal sprijin: cel al PRM, partid fără de care maghiarii s-au văzut singuri într-un joc în care nu mai aveau partener. Astfel că au fost nevoiţi să-şi orienteze energiile spre partidele aflate la putere şi să mimeze lupta pentru drepturile maghiarilor din interiorul coaliţiilor aflate la guvernare. Mimează grija față de maghiarime în timp ce stau (dâmboveținește) adânc înfipţi cu mâinile în bugetele ministerelor pe care le conduc în interes personal.