Întrebarea: „câți români sunt pe lume, în total?”, devine, în urma recensământului care se va încheia duminica aceasta, un coşmar pentru politicieni şi mâna de lucru: „câți români mai sunt în țară?”. La fel şi pentru Emil Boc, care, aşa, ca la îngrăşatul porcului de Ajun, se agită să-i îndemne pe clujeni să se recenzeze, că altfel vor fi mai puţini poliţişti în zonă (că sunt numai 1 la mia de locutori, conform normei), sau că „statul are oricum CNP-ul fiecărui român” (al dracului GDPR, cum funcţionează el selectiv, aşa cum fuincţionează legea în Cluj-Napoca, după cum izvorăşte din Emil Boc!): „Câţi clujeni mai sunt în Cluj-Napoca”?
Că, după ce s-a hărnicit să transforme Cluj-Napoca în raiul amicilor săi Urbaniştii de Cumetrie, dezvoltându-l ca pe o aglomeraţie de dormitoare, fără nici un centru de cartier, fără şcoli, grădinţe, cu străzi înfundate de maşini (că imobiliarii săi, au primit autorizaţii să facă pe dracul ghem şi fără să îi mai întrebe nimeni de vreun studiu de impact pe circulaţie, câte maşini aduc în oraş la blocurile lor, cât îngustează strada când se caţără pe trotuare şamd), Emil Boc trăia cu impresia că clujenii au rămas pe loc, să-i populeze lui mizeria urbanistică fără cap şi fără coadă.
„Recensământul este un subiect de importanță națională cu impact major asupra vieții noastre în următorii 10 ani. De rezultatele acestuia depind foarte multe lucruri în comunitățile noastre. Vă dau un exemplu ușor de înțeles. Numărul polițiștilor se raportează la numărul populației. Un polițist la 1.000 de locuitori. Dacă nu ne recenzăm există șansa să avem un polițist mai puțin sau doi sau 10 sau 30. Gândiți-vă că un polițist prezent acolo unde trebuie, poate preveni și ne poate face viața mai sigură. Să nu mai vorbim de faptul că restul alocărilor financiare din cotele TVA și din alte facilități fiscale se raportează la populație. Aceste elemente ajută comunitățile să se dezvolte și vom avea o situație exactă, reală, cu privire la ce există în orașele noastre și în țară: de a ști exact cum să ne facem strategiile demografice, politicile publice etc” – s-a tânguit, luni, Excelenţa Sa, pe pagina Lui de Facebook.
Momentul „măsurat” de acest recensământ este 1 decembrie 2021. Dacă un copil s-a născut în 2 decembrie, iar un român a murit în aceeaşi zi (sau câţi pier, zilnic, de atunci, numai în accidentele de pe drumurile Patriei), copilul nu este numărat, morţii sunt.
Acum statul român caută prin propria debara cu acte, fără a ne implica în mod direct (asta ne transmite Emil Boc cu privire la CNP) – îi caută (pe absenţi), ca data trecută, la recensământul anterior la care 5% din populația României – adică 1,1 milioane persoane – n-au răspuns de fel. Fie oamenii nu erau acasă când recenzorul a bătut la ușă, fie decedau pe vreun drum al Patriei, sau erau arşi de vii într-un spital insalubru, fie erau plecați temporar din țară, fi au refuzat să fie recenzați.
Că există, sau au existat, s-a dedus din urma de acte pe care o lăsăm cu toții în relaţia cu un stat în care SRI e mic copil faţă de Birocraţie. Majoritatea acestor „dispăruţi” au fost „găsiţi” cu „Declaraţia 112” de la ANAF, alţii după alocaţiile pentru copii şi alte „beneficii” fiscale avute în relaţia cu statul. La fel se va face şi acum. Diferenţa va fi AMENDA imensă pe care o va încasa cel care a refuzat, nejustificat, să fie recenzat.
Cu toate acestea, politicienii şi antreprenorii români se vor trezi cu o certitudine în braţe: sutem din ce în ce mai puțini.
Ultimii 32 de ani nu au fost lapte şi miere decât pentru ceata grohăitoare de politicieni şi îmbogăţiţi din jefuirea statului. Restul românilor au avut parte de: 15 martie 1990, 13-15 iunie 1990, mineriadele din 1991 şi 1999, gâlceavă, injustiţie socială, injustiţie legislativă, Caritas, SAFI, FMOA, falimente celebre, inflaţie, minciuni, impredictibilitate fiscală, cumetrii şamd.
Aşa că, românii care au putut şi care şi-au cedat primii speranţele, şi-au pus traista în băţ şi au plecat. Populația României a scăzut cu 1,13 milioane (între 1992 și 2002), iar apoi cu încă 1,56 milioane (între 2002 și 2011). Dacă facem abstracție de pandemie și considerăm că scăderea între 2011 și 1 decembrie 2021 e asemănătoare cu cea dintre 2002 și 2011, am ajunge la o populație stabilă de 18 milioane și un pic.
Dar s-ar putea să fim doar 17 milioane şi un pic. Dintre care extrem de mulţi bătrâni şi… NESIMŢIT de mulţi de tineri pensionari de-ai acestui sistem ticăloşit, îmbuibaţi cu pensii nesimţite şi reangajaţi la stat cu salarii nesimţie şi SPOR DE OSÂNZĂ la locul de muncă, aşa ca în Primăria Cluj-Napoca.
Cine are să muncească să le mai plătească ăstora şi pensiile şi salariile şi mitele salariale? Câţi tineri, gata recenzaţi, nu-şi iau lumae în cap chiar acum şi pleacă?
Câţi dintre cei care se duc la studii în străinătate se mai întorc?
Să se întoarcă la ce? La NESIMŢIRE şi DESCONSIDERARE? La CUMĂTROCAŢIA nesimţiţilor?
Un exemplu: şparlamentarul PSD Adrian Solomon, președintele Comisiei de Muncă din Camera Deputaților, care a avut NESIMŢIREA să declare că economia României „nu stă în femeia de serviciu” pe care angajatorul o va concedia, pentru că e angajată part time. Individul nu e la primul derapaj de neamprostie – a ameninţat şi cu moartea un înalt demnitar român; dacă avea măcar un neuron în căpăţâna aia a lui cu guşi multiple şi un dram de educaţie de la părinţi, ştia că femeia aceea de serviciu poate are doi copii și un soț pensionat pe caz de boală (care nu e pensia nesimţită pe care o va primi el pentru nimic) şi poate „stăteau” (supravieţuiau) în banii aceia pe care îi primea din jobul part time.
Sunt nenumărate astfel de cazuri. În fine, lipsa de educaţie a politicianului român, parvenitismul, grobianismul, sunt chestiuni despre care scriau, cu infinit mai mult talent, Mihai Eminescu şi Ioan Luca Caragiale acum peste 100 de ani.
Dar să revenim la adevăratele „spaime” ale lui Boc: încheierea recenzării la un nivel mult inferior populației rezidente în mod real, care afectează drastic alocările bugetare către municipii – care sunt raportate și la numărul locuitorilor. Astfel Cluj-Napoca se poate trezi cu o scăderea a numărului de foci aplaudace în Consiliul Local şi cu mai puţini poliţişti locali (ăia 1 la mia de locuitori care-l mănâncă pe primar în grijă că nu va mai avea „atleţi” locali cărora să le dea el spor de osânză).
Apoi mai e vorba despre alocări bugetare pentru investiţii şi multe alte facilităţi care se dau în funcţie de populaţia UAT-ului recenzat.
Dar, stadiul actual al recensământului este cauzat de o neîncredere viscerală a oamenilor în autoritățile statului, atât centrale cât și locale. Mai ales după gestionarea cu curul a Pandemiei.
Aşa că nu e de mirare reticenţa celor recenzabili. La care se mai adaugă, cel puţin în Cluj-Napoca, minciunile administrative din ultimii ani – modul haotic de dezvoltare a oraşului. Poate că mai sunt mulţi clujeni cu afaceri în Cluj-Napoca, cu copii la şcoală în Cluj-Napoca. Dar extrem de mulţi dorm deja în Floreşti, Gilău, Baciu, Apahida, Ciurila, Bonţida şi oricare comună sau sat i-a primit cu teren şi casă, sătui să-şi mai vadă casele din municipiu călărite de blocurile amicilor imobiliari ai lui Boc.
Bloc peste bloc, bloc printre blocuri, bloc peste case, blocuri printre case – blocuri, blocuri, blocuri, praf, mizerie, urlete de UNTOLD sub geamurile spitalelor şi casele oamenilor, nesimţire, colcăială, foşgăială şi multă, multă, minciună!
De ce ar mai sta cineva aici? Să îi pută de la Pata Rât? Să se gazeze în trafic neştiind dacă vine sau pleacă la serviciu? Să nu aibă loc de turismul medical, că ex-premierul Boc a desfiinţat spitale şi toţi clienţii acestora vin la „Cliuuuj”, că-i fain la „Cliuuj”? Să se bată pe un loc de parcare cu studenţii?
Să înghită noxele traficului celor 100 de mii de maşini aflate în tranzit prin Cluj, că Emil Boc n-a considerat Centura Metropolitană o prioritate, ci metroul lui numit dorinţă?
Tare mi-e teamă că suntem mai puţini de cât păream şi mai puţini decât am fost.