Vă propunem un interviu cu Szakáts István, președinte al Fundației AltArt și al Federației Fabrica de Pensule, cel care produce proiecte culturale și artistice angajate social (Pata-Cluj, Orașul Vizibil, Musai-Muszáj, Ars.Publica / Res.Publica). De ce?
Din multiple motive. Acest domn a muncit pentru Cluj-Napoca, pentru strategia ca acest municipiu să devină Capitală Culturală Europeană. Deci poate să ne zică care sunt reglajele fine, sau mai puțin fine, care fac ca guvernarea să nu fie administrație (și nici invers), atâta vreme cât politicienii noștri au aroganțe de guvernare și-și impun voința politică atunci când ar trebui să administreze și se ascund după administrație (birocrație), atunci când ar trebui să guverneze. Să discutăm despre Clujul căldicel, neasumat de nimeni. Și despre “activstul” Szakats Istvan – căci, de la începutul discuţiei, acesta a dorit să precizeze că s-a săturat de această etichetă.
Doamne feri să fiu activist. Mă consider un cetățean activ, nu activist – de mediu sau de orice altceva, cum în ultima vreme mă cataloghează lumea. În general, cred că oricărui termen, dacă îi adaugi sufixul ”ist”, moare. Eu încerc să fiu activ doar atunci când este cazul. În rest, sunt leneș ca tot omul.
Trăim într-un fel de tiranie a experților, deși cetățeanul este cel mai bun expert al vieții sale
OK, ești un cetățean activ, nu un specialist în problema urbanismului. De multe ori, răspunsul administrației locale la anumite solicitări ale cetățenilor este ”specialiștii nu sunt de acord”. Crezi că părerea clujeanului de rând ar trebui să capete mai multă greutate?
Aici vorbim de validarea opiniei. Cine formulează opiniile valide? Cum devine o opinie validă? În termeni de cunoaștere, trăim azi într-un fel de tiranie a experților sau și mai precis a experților legitimați politic și la acest lucru cred, merită lucrat. Mai importantă este expertiza, iar asta nu derivă neapărat din calitatea ta de expert pe care ți-o dă o ștampilă pe o diplomă. Ori cetățeanul este cel mai bun expert al vieții sale. El trebuie și ar trebui să-și poată spune și impune părerea în problemele de care se ciocnește în fiecare zi. Și e clar că una dinte acestea o reprezintă restrângerea continuă în Cluj a spațiului verde.
Este spațiul verde doar o obsesie a clujenilor sau reprezintă cu adevărat una dintre problemele reale ale municipiului?
Sigur că este o problemă reală. Poate e chiar mai vizibilă decât alte probleme, la fel de importante. Discuţiile cetățenești despre spaţiul verde sunt dominate acum de clasa mijlocie, iar asta are o voce puternică. Dar eu m-aș uita un pic la clișeul problemă-soluție din discursul administrației gen „gata domne’, ziceți care-i baiu’, gata am înțeles, știu ce vă trebe’, vă fac niște parcuri, altă întrebare”. Coregrafia în care cetățeanul ridică probleme și administrația le rezolvă, infantilizează cetăţeanul și regenerează dominarea administratorului. De asta pentru mine tema verde este doar punctul de intrare pentru a discuta o temă mult mai importantă, cea a democrației urbane.
Când am participat la protestele pentru Parcul Feroviarilor și apoi la acțiunile de reabilitare socială a parcului, a existat și un curent de opinie – una la fel de autentic ca a noastră – privind betonarea parcului. Orice, numai jungla aia să nu mai fie. În parte, asta venea de la oameni care poate au trăit prea mult în tină și pentru care aleile betonate reprezintă un semn de civilizație. Apoi mai era cohorta Paszkany, cu hotel, saună, fotbal și verde cât (și dacă) mai rămâne. Paszkany venea din tina banilor, cum ar veni. Cei care – ca şi mine – îşi doreau un spaţiu verde și public acolo, erau în vremea protestelor într-o crâncenă minoritate. Dar tocmai în aceste condiţii, cel mai important mi s-a părut faptul că Parcul Feroviarilor reprezenta un spațiu a cărui soartă putea fi discutată și hotărâtă. De către oameni de rând, cetățenii Clujului.
Cine decide? Cum se iau deciziile? Astea-s întrebările reale. Hai să nu presupunem by default că sunt mereu băieții cu bani, că e administrația, că sunt experții. Hai să spunem că mai multă lume contează. Și nu doar la nivel de consultare. La nivel de decizie. De asta tema verde pune în discuție însăși democrația locală în Cluj. Dar din păcate asta e tema la care nu se ajunge mai niciodată.
Uneltele birocratice prin care administrația își automutilează fantezia
În acest moment, care ți se pare problema cea mai mare a Clujului în ceea ce privește urbanismul?
Administrația locală promovează un discurs anacronic și îngust referitor la democrația urbană. De aici pornește totul. Asta se manifestă în toate lucrurile urbei. În prezent, cel mult se pune de-o consultare cu cetățenii, să fie acolo, dar de co-decizionare – vorba bancului – apăi ni’ nu poate hi vorba. Asta e tabu și ceva extrem de departe de a fi încurajat într-un mod asumat, organizat, sistemic. În cazul spațiilor verzi, cum am zis: administrația sare cu soluția, iar în repertoriu vedem mereu aceleași alei, bănci, lămpi și scule de fitness. Poți întreba, și ce, oamenii nu s-ar plimba, nu s-ar da pe scule? Ba da, dar problema e că acest orizont narativ foarte jos îl apasă și îl ține jos și pe cel al comunității.
Uneltele birocratice prin care administrația își automutilează fantezia, coroborate cu frica de a pierde controlul și implicit puterea aduc decizii luate „în incintă”. Faptul că primarul Boc n-a mai ținut audiențe cu cetățenii de vreo 4-5 ani, doar întregește o imagine în care, în ciuda dicționarului trendy, interacțiunea administrație-cetățean merge de fapt spre ignorare și măsurat în ani, spre distanțare.
Cum se guvernează acum orașul?
Clujul nu mai este guvernat de ani de zile, ci doar administrat. Și în plus, deja se prefigureză viitorul în care nici administrat nu va mai fi. La Cluj e acum în creștere o nouă generație (ca prototip, acei „aitiști” cu care ne mândrim, și care devin părinți). Portretul lor robot arată că acești oameni au o gândire ecologistă, o responsabilitate civică asumată și folosesc tehnologii (inclusiv sociale) disruptive. Ăștia o să dea peste cap orașul, tandru și ireversibil. Relația lor cu o administrație publică traumatizată de propria birocrație, mereu reactivă și întârziată o să nască tensiuni – deja naște. Formal și informal, cetăţenii o să ajungă să-și implementeze soluții de autoadministrare urbană. Administrația nu o să-i ajungă din urmă nici măcar să le strângă mâna. Asta o să fie crăpătura istorică prin care administrația va pierde treptat monopolul asupra administrării orașului. E o tranziție istorică inevitabilă, dar e important felul în care administrația locală se pregătește pentru această tranziție. Mă rog, ar trebui să fie. Ar fi trebuit să fie.
Poate dovada cea mai clară că orașul acum este doar administrat, nu guvernat, o reprezintă chiar Strategia de dezvoltare a municipiului Cluj-Napoca. Documentul are peste 1300 de pagini și a fost aprobat în unanimitate de către consilierii locali. Mă scuzați, cum? Cunoscând jocurile de putere din Consiliul Local, postulez că orice se votează în unanimitate în CL nu are nicio miză. Orice proiect care are vreo miză mai mare decât banii pentru Corul Veteranilor este discutat și dezbătut în ședințe lungi și extrem de lungi. Se dau lupte la baionetă, frate.
Și atunci cum este posibil să aprobi ditai strategia orașului pe șapte ani la a cărei scriere practic nu ai contribuit și pe care l-ai văzut (poate) cu câteva zile înainte de votare? 1300 pagini? Într-un consens total? Serios? Pentru mine numai acest fapt dovedește că Strategia e cam apă de ploaie în viziunea administrației locale. În lipsa creării acelor mecanisme care puteau să-i conecteze măcar pe cei care au contribuit la scrierea strategiei (că de cetățeni ni’ nu poate fi vorba) la procesul luării deciziilor, viziunea strategiei dezvoltată de „experți” are o valoare de practică democratică, să-i zic fin, zero. Conform strategiei, orașul, la nivel declarativ, are trei vectori majori de dezvoltare. La nivel performativ însă, are un număr mare de direcții foarte mici, spre care se merge oricum organic, și nicidecum coordonat strategic. De asta spun: Clujul e doar administrat, nu guvernat.
Viziunea care girează actul administrativ este cea a supraviețuirii politice
Mi se pare că – mai ales în acești ani – cea mai importantă viziune care girează actul administrativ este cea a supraviețuirii politice (cu tot ce înseamnă asta) fără cătușele DNA pe mână. Mă las contrazis, dar ca argument propun următorul experiment: hai să luăm stenogramele ședințelor Consiliului Local și a comisiilor de specialitate din 2014 încoace și să vedem cât de des se face referire la Strategie în luarea deciziilor.
Revenind la spațiul verde și la cum ne imaginăm orașul. Acum câțiva ani, Primăria a vrut să betoneze malul Someșului, pentru a mai face încă o bandă de circulație. Aveau tot, bani, acte, buldozere umplute cu motorină, decizie. Doar în urma protestelor s-a renunțat la tăierea a 110 copaci pe aproape 2 km în mijlocul orașului – practic la defrișarea malului Someșului de la Teatrul Maghiar până la podul Garibaldi. S-a vrut gri în loc de verde? S-a vrut. Am putea citi asta ca un fel de continuare a luptei între natură și cultură, haos și civilizaţie. Ok, am văzut asemenea porniri la Beliș, dar în metropola ce ne pretindem a fi, parcă aș zice să stăm să cugetăm înainte de a porni drujba și betoniera.
Cum se leagă asta cu felul în care ne imaginăm rolurile noastre în oraș? Poi, așa: în mitologia noastră despre administrație se suprapun mai multe tablouri. Primul e tabloul cu Primarul Civilizator, gen frontier-man, care dă cu securea să facă o cărare pentru căruțe. Acest tablou se intitulează Cel Puternic. Al doilea tablou e cu Primarul Gospodar, un model eminamente rural. Primarul cosăște. Primarul dă cu lopata. Tabloul se intitulează Primul Gospodar al Satului. Al treilea e tabloul cu Primarul Ctitor, un model medieval, care ține în mână un stadion, un aeroport, un parc, ceva inaugurabil acolo. Tabloul, intitulat Sfântul Primare. Toate aceste tablouri sunt anacronice și se aplică unor sociotopuri aparținând unor alte vremuri, nu unui oraș de mărimea și complexitatea Clujului prezent.
Ce tablouri ar trebui pictate azi?
Primarul Facilitator. Primarul Curator de Context. Primarul mai descentrat în cadru și poate nu neapărat în primul rând. Astea sunt modele existente, către care am fi putut și ar fi trebuit să ne îndreptăm de ani de zile. Conștient. Asumat. În loc de asta, am stat și ne-am complăcut în tablouri expirate. Asta se vede și în modul în care este tratat spațiul verde. Civilizator, Gospodăresc și Ctitorind.
Clujul e metropola ruralității
Dar să nu uităm nici de celălalt factor al avizării spre neschimbare a Clujului – clujenii. Un prieten jurnalist i-a zis (genial) clujeñii, așa, cu tildă. Clujeñii își regenerează idila unui excepționalism provincial, conservator, și cu nasul în sus. Mi-a zis odată un bade în Apuseni: „clujenii îs miticii Ardealului”. Da, măi. Așa e. Clujul e metropola ruralității. E un oraș cu puternice legături în rural, și care nu și-a trăit modernitatea. De asta la nivel de comunicare politică tablourile Primarului trec fără crâcneală, ba mai mult, sunt aplaudate. Dar toate astea se schimbă – odată cu îngroșarea noii generații de cetățeni de care am zis mai înainte. În Florești deja se întâmplă – că acolo sunt concentrați. Și da, și în Cluj se întâmplă.
Revenind la spațiul verde, crezi ar trebui să existe o abordare unitară a acestei probleme la nivelul Clujului?
Nici vorbă. Nu poți să vii cu o maioneză discursivă care să se potrivească la toți. Dacă te duci în Iris, sau în partea semi-rurală a Clujului – spre Apahida, vei da de o părere total diferită despre spaţiul verde decât cea a hipsterilor din Centru, sau a celor din ghetto-ul bogătanilor din Eugen Ionescu. S-ar putea ca unii locuitorii din Grigorescu să-și dorească un teren de minigolf între patru blocuri. De ce nu? Alții vor, poate, o statuie a lui Avram Iancu. De ce nu? Important este să se creeze acel cadru în care oamenii să poată să decidă pentru ei. Problema este a spațiului verde, dar tema centrală este rediscutarea democrației urbane. Tema asta însă e ocolită de administrație. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu primarul Emil Boc acum vreo patru-cinci ani. I-am zis, domne, merită să ai încredere în cetăţean. Merită să arăți public acest lucru, că-l respecți şi te bazezi pe inteligenţa, pe judecata, pe puterea lui de decizie. Iar dacă vei face acest lucru, încrederea ți se va întoarce înzecit. Primarul a zis, bine.
Alegerile se fac în fiecare zi. Mulţi nu doresc să ia vreo decizie, ci preferă să o facă alţii în locul lor
Cum ar putea clujenii de rând să-și facă auzită vocea cu adevărat, în perioada cuprinsă între alegeri?
Există generaţii întregi care au fost condiţionate că singurul mod de a participa la actul democratic este de a lua ștampila și de a o pune undeva, odată la 4 ani. Alegerile se fac însă în fiecare zi. Fiecare alegere e o Alegere. Îți pui ştampila pe ceva zilnic. Trebuie să conștientezi acest lucru. Numai că nu toţi oamenii vor să trăiască cu o asemenea asumare. Că e obositoare și costisitoare. Atenția, informarea, deliberarea, decizionarea – toate sunt consumatoare de timp și energie. Mulţi nu doresc să ia vreo decizie, ci preferă să o facă alţii în locul lor. E dreptul lor. Unii preferă în loc de libertate, siguranţă și nu fac decât să delege responsabilitatea alegerilor unui „tătuc” care se uită la ei, care îi îngrijeşte, care îi întreabă de probleme şi care ia hotărâri în numele lor. E dreptul fiecăruia. Înțeleg că libertatea, autodeterminarea e o meserie grea, aduce stress și nesiguranță. Dar cei care vor să ia ei înşişi deciziile trebuie să ştie că au dreptul să facă asta, pot să-şi dezvolte mecanismele și pot să și le exerseze. Individual și colectiv. Nu am o reţetă magică pentru libertate, ci vreau doar să arăt că cine o vrea, o și poate dobândi.