Vocea ta

Bogdan Pivariu, primarul din Florești, fie a inventat canalizarea ”tubeless”, fie s-a îmbolnăvit de boala colegului Emil Boc: FOAMEA DE IMAGINE PRIN MINCIUNĂ, CUMETRIA ÎN ALOCAREA BANILOR PUBLICI

Pe Pagina Clujul Civic, ni se oferă o nouă mostră de ”noi ne facem că muncim, proștii oricum plătesc”, de joaca de-a ”satele lui Potemkin” – de data aceasta cu mult lăudatele și mediatizatele lucrare de ”modernizare” a străzilor din Florești, cea mai mediatizată fiind cea de pe Eroilor. Zilele trecute fomistul de imagine liberal declara: ”Apreciez în mod deosebit seriozitatea tuturor celor implicați”. Despre seriozitatea celor implicați vedeți imaginile cu dala de beton în care este infipt un capac decorativ de canalizare și prin care se mimează realizarea canalizării. Este prima dată când vedem o asemenea mizerie,o asemenea mascaradă a mimării unei lucrări corecte. Să înțelegem că banii de conducte s-au evaporat în conturile celor implicați? Așteptăm un răspuns cât de cât credibil din partea lui Pivariu, așteptăm implicarea organelor competente – este vorba despre bani public.

Cât despre floreșteni, vă mirați că sunteți comparați cu o favelă braziliană (Favelești)? Că la fiecare ploicică vă treziți cu rahatul în case? Asta pentru că în loc să îl dați să îl consume la propriu celor care vi-l mănâncă la figurat în campanii electorale, preferați să plecați urechea la minciunile lor.

Până atunci vă lăsăm să citiți ce a scris pe subiect Cristian Marchiș (dezamăgit de Florești):

”Cercetătorul japonez Dr. Hokimoto Matsushita era cât pe ce să-și efectueze ritualul sinucigaș sepukku, cunoscut în limba noastră ca harakiri la aflarea veștii că niște muncitori necalificați din România au reușit după doar câteva beri la ce se chinuie el de decenii întregi. Susnumitul cercetător, deținător a trei masterate și două doctorate în diferite domenii ale fizicii și ingineriei, în cadrul Universității Fujikuma lucrează de decenii întregi la crearea unei tehnologii wireless pentru canalizarea menajeră. De fapt să fim mai profesioniști, tehnologia se numește oficial ”canalizare tubeless”.

Marele pas tehnologic s-a petrecut în localitatea Florești, județul Cluj din România. Unde pe un drum în proces de reabilitare, lărgire, s-a început montarea unor capace de canalizare pe pământul gol. Nu tu inele de beton, nu tu țevi de canalizare, ci o fundație bătătorită bine cu bocancii de muncitori. Ceea ce nu știa marele cercetător japonez și nu o să înțeleagă nici cei neavizați este tehnologia avansată a românilor moștenită de la strămoșii daci. Practic aceste canalizări se leagă energetic de tunelurile dacice. Și di moment ce aceste tuneluri leagă România pe fundul Mării Negre de Turcia și de piramidele din Egipt, dar nicicum nu de civilizația aia înapoiată din Japonia, nici nu avea cum să știe de existența acestei tehnologii.

Ceea ce am scris este un pamflet. Adică ar fi un pamflet. Cel puțin partea legată de cercetătorul japonez. Fiindcă restul se întâmplă în realitate. Practic la marea lucrare reluată de către noul primar al comunei Florești, Cluj, se montează capacele de canalizare fără a avea legătură cu canalizarea în sine. Și da, putem să facem mișto. Putem să zicem că de fapt se montează capcane de mașini. Capace de canalizare denivelate în care să dăm cu roțile. Sau putem să zicem în glumă că în sfârșit scăpăm de canalizările din comună care refulează cu fecale la orice ploaie mică, fiindcă nefiind legate la vreo canalizare nici nu au cum să refuleze.

Dar de fapt asistăm la o delapidare grosolană a banilor publici. Asistăm la o lucrare care ilustrează perfect starea României. Unde niște firme total neprofesionale câștigă (prin șpagă) lucrări de unde se bagă în buzunarul celor abilitați sume enorme din bugetul țării/bugetul local. Pe filieră de partid. Pe filieră de rudenie . Pe filieră de șpagă. Un sistem corupt până la măduvă. Un sistem unde nu mai contează cetățenii. Un sistem unde singurul lucru important este cum să scoată ”oficial” cât mai mulți bani de la buget.

Puteți vedea pozele. Se vede clar. Capacul respectiv  de canalizare nu se leagă la nici o canalizare. Și după aceea ne mirăm că nu are ce să preia apa pluvială de la o ploaie. Ne mirăm că drumurile proaspăt reabilitate se sparg la scurt timp de la recepția lucrării. Când de fapt este vorba de pură imbecilitate, de pură nepricepere. De a face fraieri pe cetățeni și de a le fura banii plătiți în formă de taxe și impozite.

Aș dori să fie pozele un simplu pamflet. Dar aceste poze demonstrează clar un singur lucru: corupția din România noastră dragă. Unde se bagă p**a în cetățeni. Atât la figurat, cât și la propriu. De către politicienii noștri iubiți pe care le votăm regulat. De aproape treizeci și de trei de ani…”

Pentru cei care încă nu ați ”gugălit”, Potemkiniadă este un termen de origine rusă (потёмкинские деревни, sat potemkinian) prin care se face referire la o metodă de falsificare a realității prin fațadizare. Termenul provine de la numele lui Grigori Potemkin, general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. Despre Potemkin se relatează faptul că, cu ocazia unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman și a regelui Poloniei, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dorind să creeze o imagine excepțională investițiilor din teritoriile abia cucerite de la Ucraina, prințul Potemkin ar fi pus să fie construite niște uriașe decoruri de teatru, închipuind case, sate și orașe înfloritoare. Oaspeții, care au făcut o călătorie prin acele teritorii împreună cu țarina, s-au lăsat înșelați, iar Potemkin, prin acest gest, și-a consolidat poziția în fața țarinei. În realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodată, sau mai bine zis era vorba de sate adevărate, care fuseseră zugrăvite proaspăt pentru acea ocazie. Prințul de Ligne, martor ocular care a însoțit-o pe împărăteasă, denunță această legendă, a cărei sursă este un ziarist monden german, numit Gustav Adolf Wilhelm von Helbig, un amator de cancanuri, care se afla la curtea din Sankt Petersburg. Simțindu-se ofensat că nu fusese invitat și el în voiajul din Crimeea, s-a hotărât să-l ridiculizeze prin toate mijloacele și a publicat povestea satelor din carton într-o revistă din Hamburg, numită „Minerva”, sub titlul Potemkin în Taurida (1797-1800).