În apropierea Teatrului Național, peste drum de fapt, într-un spațiu micuț, cât bojdeuca lui Creangă, numit ad-hoc Studio ,,Art Club”, seara, din când în când, cad îngeri. Și nu cad singuri, așa, de capul lor, ci în urma incantațiilor magice ale Elenei Ivanca, ce aduce pe Pământ, timp de o oră, grațiile celeste, în cadrul spectacolului ei, ,,Atenție, cad îngeri!”
Piesa e un monolog liric al unui personaj ce se rupe pe parcursul spectacolului într-o mare varietate de fațete umane, interpretând diferite personaje sau pur și simplu ipostaze din viața unuia și-aceluiași personaj. Începe cu istorisiri de viață, cu povești și crâmpeie de amintiri, privite prin prisma unor persoane apropiate personajului principal, ce joacă un joc copilăresc de-a v-ați ascunselea, laitmotivul clasic al acestui joc fiind și laitmotivul spectacolului, ce delimitează fiecare scenă: ,,…Cine nu e gata, îl iau cu… lopata!”, urmat de întrebarea mereu retorică și sugestivă: ,,Unde sunt?”, nuanțată uneori de ,,Cine sunt?”, rostite pe un ton de copil, în căutarea casei copilăriei.
Piesa e o ludică de fapt a căutării de sine, a plasării de sine într-un univers spațio-temporal delimitat prin persoanele și locurile dragi, ce marchează viața oricărui muritor de rând. Dar nu se oprește aici. Replicile sunt frânturi de poezii lipsite de rimă, dar pline de sensuri metaforice, discutând și viața, și dincolo-ul de viață, și viața ca iad, și iadul și raiul, și îngerescul din existența umană și îngerii dintre noi.
E specificul one-woman show-urilor lui Elena Ivanca, de altfel, să își inunde spectatorii la modul diluvian cu dragoste și cu o atmosferă dincolo de lumea asta, de rai și de îngeresc.
Spațiul în care se joacă acest spectacol, Studioul ,,Art Club”, de peste drum de clădirea Naționalului, e un fel de bojdeucă a lui Creangă teatrală, o încăpere mică și nedotată pentru teatru, cu pereții vopsiți în negru, noian de negru, ca într-o sală de repetiție, cu o sobă antică și cu rânduri improvizate de scaune, pe care spectatorii stau înghesuiți ca sardelele, din spate vizibilitatea fiind mult redusă, spre deloc. În mod normal aș critica virulent această încăpere, în care se aude vacarmul străzii, nefiind nici măcar izolată fonic cum trebuie, deci fiind total improprie pentru spectacolele teatrale. Dar acestei reprezentații i se potrivește, prin atmosfera arhaică pe care o îmbrățișează. Încăperea pare una făcută din cărămizi de lut ars, fiind numai bună pentru o piesă ca din altă lume, despre alte lumi, despre farmecul țărănesc de odinioară, despre magia orașului Singapore, despre iadul cel mai negru sau despre raiul cel mai luminos.
Piesa e una totalmente de atmosferă, e o poezie de la început până la sfârșit și din replicile jucăușe ale Elenei Ivanca reies adevăruri fundamentale legate de viață, de lume, de dragoste, de timp și de timpuri, pentru ca la un moment dat actrița să împartă în sală spectatorilor felii de rai sub formă de pene ale îngerilor căzuți, dar nu decăzuți. Cine nu primește câte-o pană în mână, o primește în suflet, și-o ține aproape. Merită văzut acest spectacol și merită simțit și pipăit cu buricele degetelor sufletului.
Aș comite un sacrilegiu dacă aș intra prea mult într-o epică a reprezentării dramatice. Poezia nu se povestește, ci se simte și se interpretează de fiecare suflet, după dorințele inimii. Iar inima și sufletul se pot înfrupta timp de o oră pe săturate din recitalul îngeresc de poezie teatrală al Elenei Ivanca, actrița în jurul căreia nu cad, ci levitează, mereu, îngeri!