Încărcată de emoție și curiozitate, mă sui în autobuzul Electric Castle din parcarea Expo Transilvania duminică și hop-țop, pornim spre castel. Spre festivalul despre care mi-am scris lucrarea de licență pentru că mi s-a părut la vremea aceea un etalon în materie de marketing al serviciilor de divertisment. În România.
Ce-i drept, materialul l-am scris în 2018, când disciplina și fenomenul în sine încă erau relativ noi în țară și nici vorbă de conceptualizări și teoretizări în literatura de specialitate românească. Deci rămâneau doar cercetătorii străini să mă lămurească în materie de management și marketing în domeniu.
Cu drag și dor față de experiența completă de la festivaluri (cu tot cu cozile de la toalete, food court, bar și credit point – no problem, fac parte din decor, din poveste!) aud cum șoferul autobuzului EC pune pe telefon la pornire niște manele obscure (măcar de punea niște munți de talent de această factură!) și vorbește non-stop până la Bonțida, cu un grai cu totul special (puțin spus ardelenesc), despre cum va rămâne fără motorină și trebuie să se întâlnească cu un coleg să se rezolve problema. Era din Bistrița, explica cum nu cunoaște punctele de întâlnire din Cluj-Napoca propuse. Superb! Mi-am lăsat acasă căștile, deci nu am putut să părăsesc complet această discuție, așa că mi-a rămas doar varianta Ignore. Deloc eficientă.
Coborâm în Bonțida, unde „zilele localității” erau în toi: sfârâiau micii, grătarele, tarabele rezistau, „cheap shots” pentru hidratare – totul pentru vizitatorii Electric Castle, care până ieri știam (factual) că îi deranjează foaaarte mult pe localnici cu gălăgia și debandada lor festivalieră. Ei, uite că bonțidenii păreau pregătiți fleașcă pentru întâmpinarea „turiștilor”.
La check-in-ul festivalului am fost verificată până în fundul genții, am fost căutată în toate pachetele și nu am înțeles „hărnicia” fetei de la intrare, care aș fi intuit că e obosită după atâtea zile de muncă și că mă va lăsa în pace. Uite că nu. Toate decurg relativ ok (remarc cu entuziasm că s-au pus săpunuri la baie!) până ajung la o scenă la care aflu din public că programul s-a decalat și am ratat un artist planificat să îl văd. Păi cum? Mi-am activat notificările de la aplicație, pe aplicație apărea că… „Aaa, vezi că nu mai e valabilă nici aplicația, nici site-ul”, îmi spune o prietenă de lângă mine, cu care m-am intersectat din greșeală. În fine, problema cu „informarea” publicului s-a rezolvat în câteva ore și s-a actualizat și programul concertelor.
O „nimica toată”, se iartă. Am constatat că nu mai puteam vedea niciunul din artiștii de la celelalte scene pentru că deja erau pe finalul programului. Cu deplasare cu tot, nu mai prindeam nimic. Deci, devenea tot mai evident că DOAR pentru Morcheeba am venit.
Am vizitat pop-up store-urile amplasate anul acesta în castel (o idee mișto, pe gustul meu) și în afara lui, cu creațiile artiștilor/designerilor români unicate, interesante, însă extrem de scumpe. Vorbim de rochițe între 600-1500 de lei, tricouri la 200-300 de lei. Nu sunt scârțară când e vorba de piese deosebite, înțeleg valoarea unui produs. Dar nu am înțeles de când a devenit Electric o piață de produse de lux. Complet altfel marketezi un serviciu, un festival de lux. Un talmeș – balmeș tot. Un fel de hipstăreală de altădată combinată cu exclusivitate și rafinament. De ce oare?
La Main Stage, la ora 20:50 încă sufla vântul. Morcheeba intra la 21:00. Am prins loc în față ca niciodată, ceea ce evident e foarte bine. După primele piese îmi dau seama că pot vorbi încet cu interlocutorul meu, artiștii cântau la un volum enervant de mic! Nu puteai lua nicicum pulsul concertului! Frustrant.
În față se presupune de regulă că sunt toți fanii înrăiți, știutori, zgomotoși, care întrețin atmosfera și contactul cu artistul. Publicul Electric Castle 2023? Timid, retras, încet, abia aplauda. Mormăiau pe buze niște versuri de la unele piese, toată atmosfera a rămas fără vlagă. Trei piese i-au scos pe cei de la Morcheeba: Enjoy the ride, Rome wasn’t built in a day, Blindfold. În rest, pauză. Pun lipsa de entuziasm a oamenilor pe seama remărcii chitaristului Ross Godfrey, care ne-a compătimit pentru că a auzit că participanții anul acesta nu aveau voie să intre cu marijuana. A fost momentul lui de: „săracilor, marijuana e un drept care ar trebui oferit oricui”. Mkay. Mă rog, hai să rămânem la publicul adormit, care te înjura dacă din greșeală te împiedicai de o poșetă aflată pe jos sau își acoperea urechile dacă strigai mai tare după o melodie. Ce e mă cu voi? De când e spiritul festivalului echivalent cu cel de la casa de cultură sau serbări? Extrem de civilizați ați fost, dragi festivalieri Electric. Wow! Meritați și voi niște aplauze pentru cât de derutați sunteți.
Ah, da! Ultima zi, în care line-upul trebuia să fie plin de artiști „creme de la creme” (pentru că ultima impresie dăinuie un an de zile în mintea consumatorului, de care ai nevoie ca de pâinea caldă, dear management team!), Electric Castle a defilat cu Vița de Vie, Subcarpați, Ioana Milculescu de la Subcarpați… la Main Stage! Pe bune??? Păi nu la acest festival se adunau toți artiștii underground, mai aparte? Nu acest festival atrăgea, în spiritul escapismului, doar public cunoscător, educat, cult, curios, variat? Eu așa citeam în materialele de promo din timpul cercetării mele din 2018.
Trebuie să recunosc că Oscar Jerome a fost highlightul serii. Un artist englez de nu-jazz, la care am dansat tot concertul! Da, pe nu-jazz! A ridicat în picioare publicul cu o execuție impecabilă, cu o mână de artiști în jurul lui senină, plină de pasiune. Oscar ne-a primit cu brațele deschise (la propriu!) în „lumea” lui. Ascultați albumul: The Spoon. E altceva. Dar e un altceva frumos, meditativ.
Singurul lucru de comentat la actul lui ar fi doar sound-check-ul de 20 de minute. Timpi morți prezenți la fiecare scenă, care te scoteau din film. Complet. Și sperai că poate dacă dai o fugă până la bar, îți înneci amarul nerăbdării și timpul va trece mai repede.
După Oscar începea programul de djeală la câteva scene (nu am o problemă cu genul, însă monotonia practicată acum e moartea pasiunii). Mă uitam în jurul meu: oameni cu păhărele, cupluri, găști de două, maximum trei persoane, teleghidate de ideea că mâine e luni și că ar trebui să forțăm pe ultima sută de metri o stare de bine. Pentru banii ăia…75 de euro pe zi.
Pe drum spre ieșire, am încercat să mai dăm o șansă unor colțuri de decor avangardist și unor scene. Nicio șansă. Plutea în aer oboseala, plictiseala, dezamăgirea „vânătorului” (de orice!).
Am părăsit locația cu o senzație anostă, și cu o întrebare pentru partenerul care mi-a ținut de urât toată seara: „Suntem noi prea pretențioși, prea …? Sau am avut noi o zi proastă?”. Încercam să găsim scuze pentru niște pasionați de muzică și nebunie, căutători de senzații.
Mulțumim, Electric Castle, pentru aceste întrebări existențialiste, care mă lasă pentru o vreme bună extrem, dar extrem de confuză…