Sunt deja 25 de ani de când fac presă de investigații. Am început în septembrie 1998. Azi, când mulți jurnaliști de vârsta mea sunt PR-i sau consultanți sau au ieșit din branșă, sunt cel care, la 43 de ani, scrie cel puțin 100 de anchete și analize pe an, ține un newsletter complex de 3 ori pe săptămână, face o emisiune zilnic la TV. Printre altele.
Inovez în presă locală clujeană încă din 2006: Citynews, Mesagerul de Cluj, Ziar de Cluj, NCN, Servus Cluj, au adus în peisaj nu numai premiere tehnologice (nici azi publicațiile clujene nu au aplicație de mobil cum a avut Ziar de Cluj), dar și o rețeta editorială inedită, mereu interesantă pentru public. Zic mereu despre mine că sunt precum ghimbirul în ceai, îți place sau nu, dar nu mă poți ignora.
Când presa locală s-a vândut pe doi lei interlopilor, interlopilor cu gulere albe, grupurilor, politicului, noi ne-am descurcat cum am putut, dar am supraviețuit.
Când toți se codeau să scrie adevărul știut, l-am scris noi.
Când nimeni nu știa unde e adevărul, l-am găsit noi.
După cum știți, adevărul doare. Nu place majorității.
Acum 15 ani, îl criticam pe Boc și eram înjurat că exagerez, azi, toți îl critică. Când Tișe ne stuchea public, toți tăceau, azi ne aplaudă, și-au dat seama abia acum ce hram poartă.
Anchetele mele au fost decisive: cazul Deltamed-Raed Arafat, cazul Lucan, cazul Pomohaci, cazul Uioreanu, cazul Gabriela Ripan-Cârje, cazul Marica, cazul proxeneților de la Dej, cazul Capidava – țeparii IFN-urilor, cazul Udrea-Transilvania Smart City, nu cred că am ratat niciun grup de interese din România sau din Cluj, astfel încât mă găsesc azi în postura privilegiată de a fi urât și detestat de o majoritate confortabilă. Și respectat de o minoritate consistentă.
„Când scrie Alexa, bubuie”, ziceți voi. Dar ce păcat că nu bubuie în mai multe părți ale țării, ce păcat că mai sunt doar 10-11 jurnaliști de investigații adevărați prin România, ce trist că anchetele noastre sunt blocate la mediatizare de presa națională obedientă politicului și plătită gros pentru această cenzură!
Azi, Ziar de Cluj face 10 ani. Bornele astea ar putea să nu îmi mai pară atât de interesante, după Citynews sau NCN, după, chipurile, faima cvasi-mare pe care o am deja.
Din contră, mă bucur și mai mult pentru fiecare astfel de bornă.
Am fost numărul 1 ca trafic, ca număr de orice vreți voi, am preferat să rămân numărul 1 ca influență. Nu mai am ce concursuri să fac, nici ce obiective să îmi propun.
Acum mă bucur tot mai tare de colegii mei, de toți, că-s NCN sau Ziar de Cluj, avem cea mai frumoasă echipă din Transilvania, o redacție adevărată, „cum nu se mai fac”, ca pe vremuri, în care bătrânii jurnaliști cresc tineri jurnaliști, tinerii răsplătesc bătrânii cu muncă lor și devin maturi, redacție în care râdem, ne luăm la șuturi sau la mișto, cântăm și bem, și, ca orice ziariști adevărați, căci asta e păcatul meseriei, ne prefacem că nu vedem cum trec pe lângă noi anii.
Mă bucur în mod special de Victor Lungu, cel care prelua acum șapte ani postul de redactor-șef, și care mi-a adus în viață încrederea într-un partener, echilibrul, felul lui de a vedea lucrurile. Victor a consolidat esențial reputația Ziar de Cluj prin exemplul personal. Are 60 de ani, hahaha, dar e mai tânăr ca mine la spirit, nu s-a „bășit” ca alți confrați de aceeași vârstă. Victor nu s-a redactorșefizat, scrie ZILNIC un editorial, deci numai la Ziar de Cluj cred că are vreo 2000 deja scrise, scrie anual câteva zeci de analize și anchete. Nu s-a pensionat mental, nu s-a borșit profesional.
Ca un dinozaur bătrân trecut prin potop și prin soare, Victor m-a învățat să privesc mai senin această meserie. Nu sunt însă singurul pe care l-a învățat lucruri importante. Sute de jurnaliști i-au trecut pe sub ochelari în ultimii 33 de ani. Pentru toți a avut răbdare, repetând la nesfârșit prima lecție a jurnalismului:
„Primul lucru pe care trebuie să îl facă un jurnalist este să își deschidă ochii: toată viața asta a noastră e un subiect de presă”.
Mă scot din sărite articolele astea despre aniversări. Le scriu doar pentru a vă arată că noi încă mai trăim cu iubire față de această meserie și, chiar de se va întâmpla că, la un moment dat, ea să devină o bulă, în ea vom rămâne până vom deveni captivi precum rădașca în chihlimbarul pierzaniei.