Ideea acestui text pleaca de la permanenta zbatere pe care o are un jurnalist de presa scrisa sau realizator de emisiune care are un subiect, o dezbatere, si pur si simplu nu mai stie pe cine sa sune pentru o opinie care sa ii completeze sau coloreze demersul jurnalistic. Ai un articol pe teme religioase? Il poti suna pe Bogdan Ivanov! Dar nu ai inca 10 nume la dispozitie! Ai nevoie de o parere pe un subiect ce tine de Justitie? Avocatii se feresc ca de foc sa vorbeasca cu noi, procurorii au protocoale, il suni pe judecatorul Vasile Grunea, cel mai prietenos impartitor de dreptate. Ok, il suni azi, il suni maine, dar de cate ori sa il suni pe bietul om? Ai nevoie de un finantist? Suna-l pe eminentul expert Emil Culda. Dar alte nume nu prea mai ai la dispozitie! Iti trebuie o parere despre un comportament social, o traducere a unor miscari de strada? Suna-l pe Vasile Dancu, sociolog, dupa parerea mea, unul dintre cei mai cautati emitatori de opinii, poate si pentru ca poate aborda o varietate de teme.
Iar faptul ca nu gasesti oameni care sa iti vina in emisiune, nu-i cel mai grav lucru. Devine grav cand vrei sa lansezi o idee, o campanie. Uite, eu as vrea sa lansez o campanie locala impotriva nesimtirii unor clujeni care fac de rusine Clujul: sa le explicam taranoilor care isi bat joc de acest oras ca e gresit sa te duci la iarba verde si sa lasi o poiana intreaga ca dupa Verdun, sa ii facem pe cei obraznici sa inteleaga ca nu e ok sa distrugi monumente, nici sa parchezi ca o vita la mijlocul trotuarului, ca nu e OK sa razi la un film dramatic prezentat la TIFF numai pentru ca pe ecran apare fundul unui batran, ca nu e in regula sa te pisi pe Catedrala Ortodoxa cand esti la focul de artificii, ca nu e normal sa privesti cum se bat tiganii in strada si tu sa treci impasibil, in loc sa suni la politie.
Ca sa nu par ingamfat sau nebun, ar trebui sa gasesc si niste oameni care sa mi se alature, sa nu par un dezaxat solitar ce da lectii de civism. Sa gasesc niste oameni care sa conteze, niste voci. Pe cine sa sun? Ala nu vrea ca nu are timp, ala nu vrea ca e prea plictisit, ala mimeaza implicarea, celelalt nu vine decat daca injuram proiectul Rosia Montana.
Singurul pe care m-as putea baza in acest moment ar fi tot un jurnalist, Emanuel Ungureanu, cel care, printre multe altele, se lupta zi de zi pentru drepturile bolnavilor de insuficienta renala cronica, cei care poarta in spate suferinte teribile. Pe Emanuel stiu ca ma pot baza, sper ca si el pe mine. Aici insa vine tot el, Emanuel, care stramba din nas: „Da’, ma, Liviu, dar suntem numai doi. Unde-s ceilalti?”.
Si nu prea am ce sa ii raspund. Reprosul ca jurnalistii nu promoveaza si alte voci eu nu mi-l asum. Am fost mereu deschis la promovarea altor opinii. Nu mai ca nu sunt prea multi doritori.
Cei mai multi dintre cei ce ar putea deveni vocile Clujului comenteaza in punga, in crasma, in fata televizorului. Acolo au opinii, sunt vehementi, dau cu pumnul, se zborsesc, infiereaza, sustin, demonteaza, se infierbanta, protesteaza. Cand le spui: „Hai, vino si spune in fata lumii toate astea!”, vine si flescaitul raspuns: „N-am chef de probleme, Liviu. O sa zica dupa aia colegii mei ca vreau sa ies in fata, in plus, am si firma aia de gogosi cu ton, nu vreau sa ma expun. Lasa, ca e foarte bine ca sunt oameni ca tine. Ziceti voi si pentru noi”.
Sambata trecuta, o telespectatoare revoltata m-a sunat sa ma roage „sa iau masuri”. In cimitirul Cordos, se petrec abuzuri, imi spunea doamna cu lacrimi in ochi. E mizerie si, ma informa secretos, se petrec lucruri necurate. In sensul ca „din pensia amarata”, a dat 87 de milioane pentru locul de veci, inmormantarea sotului si amenajarea mormantului, dar ca umbla multi dubiosi pe acolo. I-am sugerat doamnei sa vina la emisiune sa imi spuna toate astea. Mi-a spus ca ii e frica, nu vroia sa aiba probleme.
Dupa emisiunea emotionanta cu bolnavii de insuficienta renala cronica, o mama cu un copil bolnav l-a sunat pe Emanuel Ungureanu sa reclame si alte lucruri grave patite de ea cu reputatul profesor Mihai Lucan. Cand Ungureanu i-a spus doamnei sa vina sa isi sustina cauza, doamna a dat inapoi. A spus ca ii e frica. Din pacate, i-as fi spus si eu doamnei ca mamici fricoase ca ea au mai fost in Clujul asta. Le-a trecut frica doar cand a fost inlocuita de revolta ca trebuie sa isi ingroape copiii. Numai ca totul devine atunci prea tarziu.
De oameni din astia m-am saturat pana peste cap!
Ei bine, de acum voi spun „nu”! Am fost ani de zile portavocea celor amarati, am stat prin tribunale ani de zile pentru a le sustine cauzele. Nu mai scot castane din foc cu mana mea, ci impreuna cu cei ce au curaj sa isi asume lucrurile. M-am saturat de intriganti, fricosi, protestatari de carton, nu ma mai impresioneaza lacrimile.
In orasul in care niste ecologisti se bat pentru ca lacul din Gheorgheni sa nu fie ingropat in betoane de catre managementul Iulius Mall, zeci de mii de clujeni se plimba nepasatori prin mall in fiece week-end, durandu-i in cot de cauza asta. Intr-un asemenea oras, probabil ca voi ramane si eu, si Emanuel, si altii, niste voci. Putine, dar voci. Cat vom mai avea chef sa vorbim, nu stiu.
Dar stiu sigur ca vocile noastre nu vor insemna niciodata mai mult daca nu trec prin urechile potrivite. Si aici ma demoralizez eu cel mai tare. Caci orasul de 5 stele are inca foarte multi cetateni de categoria „doua margarete”.