„Se întâmplă deseori să mai vezi un cerșetor și să-ți spună cineva «Frate, ăsta a fost doctor!»”.
Niciodată nu am stat să analizez prea mult versul lui Tataee, însă atunci când realizezi, după 20 de ani, cât de mult adevăr zace într-o banală melodie BUG Mafia, te pune pe gânduri.
Lupu’ nu a fost doctor, însă povestea lui de viață e tristă. Da, știu, le-am auzit pe toate. Nu poți salva toate pisicile de pe stradă, cum nu poți oferi câte 1 milion de euro fiecărui om de pe planetă. Din fericire, Lupu’ nu vrea un milion de dolari, vrea doar ca povestea lui să fie spusă.
Lupu’, ce nume predestinat pentru un om blestemat să hoinărească asemeni unui lup singuratic, rupt de haita sa.
Lupu Gheorghe Ionel s-a născut în urmă cu 46 de ani în localitatea Răchitoasa, județul Bacău. Pentru un om al străzii, în concepția omului de rând, e un personaj atipic. Haine curățele, limbaj elevat. Nascut într-o maternitate din Moldova și abandonat în orfelinat, a purtat stigmatul etniei toată viața sa. Într-o țară în care oamenii sunt atât de rasiști încât rasismul nici măcar nu li se pare rasism.
„Știu când m-am născut, pentru că așa spune în acte. Nu înseamă că e și adevărat. Nici măcar nu cred că sunt botezat”, își începe Lupu’ povestea. Am convenit să-i spunem Lupu’, pentru că așa se recomandă. De altfel, numele de Gheorghe și Ionel îl zgârie la ureche. „În engleză mă prezint uneori George, că sună bine”, explică, șugubăț, cu un accent profund de british english școlit la Oxford. Cât de bizar, un om al străzii vorbește puțintică engleză.
Îngrijit de comunism, scuipat în lume de „capitalism”
Doar cine a petrecut o zi într-un orfelinat poate înțelege cu adevărat prin ce trece un astfel de copil, așa că nu vom încerca să ne prefacem că înțelegem. Cert e că tinerețea lui Lupu’ a trecut mai ușor decât a doua perioadă a vieții. „Regimul Ceaușescu m-a preluat, eu cred că era un om milos, încerca să îți creeze un viitor. Am stat 19 ani prin orfelinat, am făcut 10 clase și 2 ani de profesională”, își amintește bărbatul. Pentru un tânăr ambițios care s-a ținut de școală, era doar o chestiune de timp până când a început să își câștige primii bani, ca și sondor la Petrom.
„Eram sondor, am patru meserii pe diplomă: sondor foraj probe de producții, intervenții și reparații capitale sonde. În domeniul petrolier sunt șmecher”, zâmbește pe sub mustață, mândru, omul de 46 de ani.
Din păcate, după 12 ani (din 1993 până în 2005) a fost pus pe liber în urma disponibilizărilor din acea perioadă de la Petrom. „1000 de oameni am fost puși pe liber, am primit 14.000 lei salarii compensatorii. Eu locuiam într-o garsonieră oferită de Petrom, a trebuit să plec de acolo. Din 14.000 lei am rămas cu 10.000 lei, după ce mi-am stins un credit la bancă. Cât timp am stat la ei în chirie, mi-am luat și eu ca omul un covoraș, una-alta”, își amintește Lupu’, forțat de împrejurări.
În 2006, după un an în care a stat în chirie în Târgu Ocna, a ajuns pentru prima dată în stradă: „În Moldova aia săracă, plăteam 100 de euro chirie. Într-un an am ajuns om al străzii. Țin minte perfect, eram cu ochii în lacrimi și cu o bere în mână. Atâta mai aveam. Eram speriat de moarte, nu mai fusesem pe străzi niciodată. De altfel, urăsc bagajele, și acum am venit din Sibiu pe jos, fără bagaje”.
Vă veți întreba, ce făcea la Sibiu omul nostru? Varianta scurtă, Lupu’ se plimbă prin toată România, uneori prin Europa. Lucrează unde poate, ce poate. Priceput e la destule. Sibiul era doar o haltă din viața bărbatului, un job pe care l-a părăsit pentru că nu a mai suportat să fie batjocorit. Extrem de interesant, după ce a cutreierat sute de localități, vrea să rămână în Cluj-Napoca, oraș care i-a rămas la suflet.
„Eu am umblat prin toată țara, București, Buzău, Sibiu, am ajuns și în Londra, am fost la Munchen. Ultima oară am lucrat la o pensiune din Sibiu, însă după patru luni am părăsit acel loc din cauza oamenilor. Bucătarul nu vorbea cu mine, cu barmanul nu mă înțelegeam. Păi ce aveți cu mine fraților? Eu spălam vase la bucătărie, se enervau că de ce vreau să creștem nivelul pensiunii. Dacă vă uitați pe booking.com, să vedeți ce comentarii proaste are pensiunea. Nu le-a convenit. Eu voiam să fac multe, ei mă tratau cu dispreț”, explică „George”.
De altfel, dacă oamenii l-au tratat cu dispreț, munca nu l-a speriat niciodată pe bărbat: „Eu nu am refuzat niciun post niciodată. Am fost cioban la oi, la capre, îngrijitor la vaci, am lucrat la circ pentru 50 de lei pe zi. Și în construcții am lucrat”.
Când vorbește despre Circ se luminează la față asemeni unui copil. Amintirile cu elefănțica Raya îl fac să uite, pentru un minut, de orice greutate: „Eu eram îngrijitor la animale, trebuia să le dau hrană de trei ori pe zi, dar eu le dădeam de cinci ori fără să vadă patronul. Îmi aduc aminte de Raya, avea 4 tone două sute că am pus-o pe cântar. Atâta mă iubea elefănțica aia, când mă vedea cu peria îm mână făcea așa (n.r. gesticulează cu mâna, imitând trompa elefantului). Mă descălțam de cizme, mă suiam pe trompă și mă arunca pe ea, că nu aveam scară. Stăteam ca africanii pe elefant, o frecam pe piele cu peria. Nu știe cum să-ți mulțumească când se simte curat, e ca și cum găsești tu un Iphone ultimul model pe jos, nou-nouț”.
Sfârșit de drum sau un nou început?
Lupu’ pare împăcat cu soarta sa. Din păcate, genul acela de pace interioară care te împinge sub roțile trenului. De altfel, recunoaște că tot ce își dorește de la viață în acest moment e un loc de muncă și un loc unde să doarmă, la căldură. Ca și plan B, se gândește să își încheie socotelile cu viața: „Vă spun sincer, eu nu mi-am căutat de lucru de o lună de când sunt în Cluj pentru că nu am cum să mă prezint așa la interviu. 100% mă refuză la cum arăt. Visul meu e să stau într-o rulotă, să am căldură. Nu visez la case și alte lucruri. Să pot să-mi fac și eu un ceai, să mă spăl. Lucre orice, 14 ore pe zi, nu mă deranjează, doar să stau în interior. Spăl toalete, fac orice. Dacă nu, îmi voi încheia socotelile cu viața, care oricum e așa cum e`
Lupu’ doarme sub un pod din Cluj-Napoca, ferit de ceilalți boschetari, pe care îi evită cu orice preț. De altfel, urăște modul de viață al boschetarului clasic, cum urăște spirtul Mona. Trăiește din mila bisericilor și a brutăriilor din oraș, care oferă mâncare gratuită la ora închiderii celor care au nevoie.
Cafeaua, apa minerală și o ciocolată sunt singurele „vicii” ale omului străzii. Asta, pe lângă fumatul excesiv.
Vă veți întreba de ce nu merge într-un adăpost, cum este și cel de pe strada Oașului. Ca un paradox, omul preferă să fie liber pe stradă, decât prizonier într-un sistem pe care îl compară cu închisoarea. Preferă să moară de frig, sub cerul liber, ca un maidanez, decât să simtă în jurul gâtului lanțurile lumii.
În încheiere, un scurt mesaj pe care Lupu’ dorește să-l transmită oamenilor: