Sare din pom în pom, cu stufoasa-i coadă pe post de cârmă. Nu îi pasă de ploaie, nu îi pasă de vânt. Se bucură pentru fiecare sămânţă pe care o găseşte şi stă ca o vedetă la poze.
S-a obişnuit cu oamenii, căci toată viaţă şi-a trăit-o printre ei. E una dintre veveriţele riverane din Parcul Babeş, pe care lumea o strigă Coca.
„Coca le zicem la toate. Că nu mai ştim care-i fiecare. Dar sunt tare blânduţe şi vin, când baţi două nuci. Dar cel mai mult le plac alunele la prăpăditele astea. Şi nu le mănâncă acum pe toate. Dacă mai capătă, şi le îngroapă. Şi apoi e un deliciu să le priveşti, în timp ce şi le caută, prin frunze, scorburi sau în pământ”, ne spune un alergător aflat în pauza dintre două ture de parc.
Veveriţele sunt o sursă continuă de zâmbete. Deşi au locuri special amenajate, unde primesc hrană, sunt mereu tratate cu bunătăţi de către copiii care merg la orele înot sau de alergătorii din parc.
„Azi i-am adus alune de pădure. Ştiu că-i plac. De nuci e sătulă, cred”, spune Andrei, un puşti de aproape 4 ani, care vine în parc special ca să le vadă pe veveriţe, de câteva ori pe lună.
Când nu e aglomeraţie, veveriţele se încumetă să meargă până pe băncile pe care stau oamenii, în căutarea unor alimente nesănătoase.
„Ar fi culmea să îi dau cornuleţ cu nucă”, zice o puştoaică care îşi împătureşte punga, apoi o aruncă la gunoi. Nici măcar nu o scutură, ştiind că ar fi tentant pentru Coca să vină după firmituri. „Şi o colegă de-a mea de la înot a îngrijit o veveriţă, pe care a găsit-o bolnavă în pădure. Apoi a eliberat-o aici. Ştii, fratele meu mă mai duce la USAMV, în parc. Dar veveriţele de aici sunt mai frumoase”, îmi şopteşte peste umăr fetiţa, în timp ce îşi ia rămas-bun de la Coca.
Acum plouă. Veveriţei nu-i pasă. Îşi adună seminţe din iarbă şi din conurile picate. Are de muncă, căci o veveriţă consumă până la 5 kilograme de seminţe de conifere, peste iarnă. Iar răsfăţatele din Babeş capătă şi nuci, alune. Tot ce mai are de făcut Coca e să se bucure şi să-i bucure pe cei care o privesc.