Sala de Spectacole a Cercului Militar a fost locul unde astazi au fost onorati si felicitati veteranii si vaduvele de razboi. Dupa un spectacol timid al corului elevilor Scolii Horea, au inceput traditionalele discursuri si urarile de bine, in registrul deja cunoscut.
Tonul a fost dat de o femeie roscata, in uniforma: “Cand tara i-a chemat, ostasii eroi de ieri, azi veterani de razboi, de la soldat la general n-au sovait, au inteles ca tara este in pericol si ca erau chemati sa indeplineasca sfanta datorie ostaseasca. Acum, veteranii de razboi sunt prezente active in viata obstirii si a societatii romanesti, iar cuvantul lor este ascultat cu interes si atentie”, a spus femeia la microfon, dupa care le-a urat “un calduros La Multi Ani!”.
Clisee si aplauze
Si celelalte discursuri care au urmat au fost in aceleasi standarde cliseistice cu care ne-am obisnuit de-a lungul anilor, “scurte alocutiuni” (Sic!) unde cuvintele “patrie, datorie sau recunostinta” sunt un “must”.
Doar discursul generalului de brigada Dumitru Scarlat, comandantul Diviziei IV Infanterie Gemina, a fost diferit: nu a citit de pe nicio foaie si nu a folosit cliseele standard. Le-a multumit pur si simplu, iar capetele albe din sala s-au miscat aprobator, mainile ridate au aplaudat sincer.
Nu a lipsit nici rugaciunea, PS Vasile Somesanul a anuntat la microfon ca rugaciunea va fi inlocuita cu un cantec religios, iar doi tineri i-au luat locul la “vorbitor”.
La microfon a ajuns si generalul de brigada in retragere Constantin Mancas, presedintele Asociatiei Veteranilor din Cluj, care i-a amintit si pe cei trei colonei si un general decedati in anul ce a trecut de la ultima aniversare.
“In cativa ani, cei care si-au sacrificat tineretea in razboaiele mondiale vor trece in vesnicie cu satisfactia datoriei indeplinite, dar si cu durerea ca nu au fost apreciati si ocrotiti la timp. In 1990 aveam 20.000 de veterani, acum mai exista la asociatia noastra 3.662 de veterani, vaduve de razboi si vaduve de veterani de razboi”, a spus Mancas.
Subprefectul Mihnea Iuoras a impartit cateva diplome unora dintre veteranii prezenti, dupa care colonelul in rezerva Nicolae Grosu i-a facut cadou lui Mancas un tablou cu Avram Iancu. A urmat un film care prezenta succint evenimentele din cei trei ani, 10 luni si 20 de zile, timp in care Romania a luptat cu peste 700.000 de militari in cel de-al doilea razboi mondial.
Pe cand s-a aprins din nou lumina pe scena si fanfara Cercului Militar, in straie de sarbatoare, a tinut un mic recital, aproape toti oficialii administratiei clujene au disparut. Nu si-au putut rupe din timp mai mult de o jumatate de ora pentru aprecierea veteranilor. Doar cat sa isi citeasca de pe foaie discursul cliseu scris de vreo secretara. Asa se face ca, la impartirea diplomelor aniversare, s-au strigat multi absenti. Doar batraneii, cei care au razbit luni intregi pe front, au preluat diplomele de la presedintele asociatiei.
„Am scapat ca prin urechile acului”
In final, lumea este invitata in foaier sa admire expozitia de icoane, inainte sa mearga la masa in cantina Cercului Militar.
Intram in vorba cu Antoniu Cresneac, unul dintre veteranii care tine mandru in mana diploma facuta sul. Are un costum frumos, gri inchis, iar parul alb ii este pieptanat cu grija in spate.
“In ‘44 am ajuns pana in Basarabia. Am scapat ca prin urechile acului, am fost bombardati pe sosele, a fost vai si amar”, ne-a spus barbatul in varsta de 92 de ani.
Satmarean de origine, in 1940 s-a refugiat in Arad, de unde a fost dupa aceea inrolat si a ajuns pe front.
“Stiti, eu intotdeauna am fost un optimist. Si in razboi spuneam ca eu voi scapa, si am scapat. Foarte multe lucruri s-au intamplat, greutati, multe am uitat si e mai bine asa”, ne spune fostul aghiotant de plutonier major, in timp ce coboram scarile spre cantina.
Veteranul tine si acum in portmoneu o poza din cazarma din Arad, facuta inainte de a merge pe front. O scoate cu grija dintr-un suport de plastic transparent.
“In mod normal, trebuia sa avem cizme la uniforme, dar nu erau, asa ca aveam bocanci si molitere. Stiti ce erau moliterele? Niste benzi pe care ni le infasuram pe picior”, spune batranul.
Isi aminteste ca au fost lasat la vatra chiar cand se pregateau sa mearga in Muntii Tatra, fiind incolonati in Valea lui Mihai, in judetul Bihor.
“La Cluj am ajuns cu frontul, inainte, si ma plimbam pe aici, eram pe langa Casa Invatatorului, pe colt unde e Spitalul Militar. Si atunci mi-am zis, daca scap si daca ma intorc acasa din razboi, vin la Cluj. Asa am si facut, in 6 septembrie 1946 am venit la Cluj si nu am mai plecat. Aici sunt acasa”, a spus veteranul.
Veteran din doua razboaie
Ca si el, alti cativa zeci de veterani s-au bucurat de faptul ca au fost felicitati, ca o data pe an lumea isi aduce aminte de ei si le multumeste.
Dionisie Macarei e un batranel de aproape 90 de ani, marunt la statura si imbracat la patru ace. Dupa ceremonia de acordare a diplomelor iese zambind din sala, are pe fata un sentiment de bucurie, chiar fericire. Paseste incet, isi calculeaza fiecare pas si numara scarile in timp ce coboara. Se sprijina cu mana dreapta in bastonul negru, iar cu stanga se tine de balustrada. Pentru el, aceasta zi a fost una dintre cele mai deosebite, un moment special in viata lui lunga si impovarata de greutati.
„Eu am trecut prin doua razboaie – ce-l de-al Doilea Razboi Mondial si… perioada comunista. Am fost incarcerat o lunga perioada de timp, am fost detinut politic. Am fost inchis in toate inchisorile din tara, pana la Capul Midia”, povesteste el, incet si rar.
Astazi, insa, a simtit ca toate aceste sacrificii au meritat. Astazi s-a simtit din nou tanar, a fost aplaudat, iar meritele i-au fost recunoscute. Datorita lui si celorlalti batranei din sala, oameni marunti si inceti acum, dar bravi soldati odinioara, granitele tarii au fost aparate pe timpul razboiului.
„M-am simtit ca in liceu aici, ca in tinerete. E exceptional, o traire care rar se petrece. Am trecut deja de 89 de ani, dar ma bucur ca inca mai pot sa particip la astfel de evenimente”, marturiseste Dionisie Macarei.
Eugenia Stoica e vaduva unui veteran de razboi. Are 87 de ani, dar e sprintena ca o adolescenta. In numele sotului sau, Eugen Stoica, fosta doamna profesoara a primit azi o diploma, onorandu-i numele.
„El a fost in razboi si a fost ranit acolo, a fost un mare om. Din pacate, a murit in urma cu patru ani”, spune femeia, cu lacrimi in ochi.
Si pentru ea, ziua de azi a fost una speciala, pe care a asteptat-o cu drag. Aici, la Cercul Militar, s-a intalnit cu alte cunostinte din tinerete, cu care a impartasit aceleasi sentimente.
Astazi a fost Ziua Internationala a Veteranilor, ziua in care lumea isi aduce aminte traditional de veteranii de razboi. O zi dintr-un an, in care li se “ridica statui” pentru cateva zeci de minute si li se ofera o masa festiva, celor care au rabdat foame zile la rand in razboi.
Cateva zeci de minute in care veteranii sunt centrul atentiei, numai ca sa fie din nou uitati pana la urmatoarea aniversare. La anul vor fi si mai putini, iar intr-o zi, nu peste mult timp, Clujul nu va mai avea ce veterani sa sarbatoreasca.