Am fost mereu trist ca fiu de bibliotecar cand, citind din cartile stranse de tata despre marii profesori ai Clujului, mi-am dat seama ca eu n-o sa mai apuc sa cunosc vreodata sau sa aud discursurile marilor Profesori ai Clujului, asa cum probabil auzeau studentii din 1920 discursurile lui Lucian Blaga sau cursurile lui Victor Papilian sau ale marelui Racovita sau ale eminentului psiholog Stefanescu-Goanga.
Dar astazi Dumnezeu a fost bun cu mine si cu cei peste 200 de oameni ce au asistat la decernarea titlului de Profesor Honoris Causa lui Vasile Sebastian Dancu. Nu evenimentul in sine a fost important, ci incredibilul discurs pe care Vasile Sebastian Dancu l-a tinut astazi pentru noi. Un discurs in timpul caruia mi-au dat lacrimile si mi s-a ridicat parul de pe maini in acelasi timp. Vorbele lui Vasile i-au atins pe toti pesemne si toti au simtit ca au asistat la un moment mare.
Ce straniu si fericit destin a avut acest om inalt ce priveste peste asistenta vorbindu-ne cu drag despre Universitate:
„Eu m-am nascut a doua oara aici, in aceasta universitate. Tot ceea ce sunt eu in acest moment, intelectual, politic, cultural, ca om, ca dascal, e produsul acestei universitati. Aceasta universitate m-a creat si m-a trimis in lume cu o misiune pe care nu am uitat-o”.
Putini stiu insa ca acest fiu de taran poet plecat din Runcu Salvei sa cucereasca Romania si care astazi vorbeste despre Universitate in acest fel inaltator era cat p-aci sa nu fie azi in fata noastra in aceasta postura. Marele Profesor de azi, unul dintre cei mai iubiti Profesori din Romania, are in destinul sau un detaliu incredibil: i-a fost refuzata intrarea la facultate de cinci ori din cauza comunistilor care se razbunau in acest fel pe tatal sau care avusese curajul sa critice regimul lui Ceausescu.
Va dati seama ce-o fi fost in sufletul tanarului Vasile Sebastian care a trebuit sa suporte de 5 ori umilinta de a-i fi refuzat accesul la cunoastere, accesul in Universitate…
Poate si prin acest detaliu veti intelege mai bine de ce acest domn inalt, cu mustata putin carunta acum, are un drum, o misiune, poate ca stiind aceste lucruri o sa ii intelegem mereu darzenia cu care nu renunta la slova, la invatatura, incapatanarea tipica de bistritean care vrea sa ii ajute pe studenti sa caute si sa pastreze Lumina.
Departe de mine gandul sa ii acord un sforaitor Laudatio prin acest text. El stie ca il iubesc si ca il respect si fara acest text. Dar, daca tot am avut sansa ca cetatean al acestei tari sa aud astazi un mare Profesor ce va fi pirogravat in istoria UBB alaturi de Daicoviciu, Borza sau Racovita sau Sextil Puscariu, atunci dati-mi voi sa devin si eu un umil cronicar al acestui timp al carui articol, sper eu, sa fie citit peste 50-100 de ani de cei ce vor fi interesati de ceea ce s-a intamplat azi.
Inchid ochii si mi-l aduc si azi aminte pe profesorul Vasile Sebastian Dancu, imbracat intr-o jiletca cool de piele si purtand un tricou de rocker povestindu-ne noua, studentilor de la Jurnalism, despre necesitatea de a avea cat mai multe perspective ale unui fapt. „Priviti mereu orice problema din toate perspectivele posibile. Antrenati-va sa invatati cum sa faceti rost de aceste perspective, faceti din acest joc un cliseu si veti fi mai intelepti ca jurnalisti, mai umani”.
Un Profesor uman, un Profesor umanist, un Profesor sensibil, asta a fost si este mereu Dancu care spune azi:
„Acum 15 ani am scris un text despre un bolnav din Botosani care s-a sinucis, spanzurandu-se sub patura, si familia lui a aflat la numai o saptamana acest lucru. A fost pentru mine un adevarat soc. Am vazut pericolul unei mutatii umane, unei mutatii care ne dezumanizeza. Un fel de contract de indiferenta goala, care inlocuieste contractul de solidaritate si contractul crestin. Traim intr-o societate in care dispare utopia si speranta. Suntem o societate care nu mai fabrica jucarii pentru copii. A disparut si dispare cuvantul <
Exact acum 5 ani, intr-o zi de noiembrie rece, scriam randurile de mai jos despre Vasile:
„E un intelectual rafinat, un povestaş, un om al lumii, un ţăran, un om care a fost şi jos şi sus, un om pe care îl poţi judeca fiindcă a făcut lucruri multe ce pot fi judecate/apreciate.
E tânăr, un noroc interesant.
Dâncu are o cale. Eu nu i-o văd fiindcă acum mi-e somn.
El şi-o vede deocamdată doar ca pe o cărare.
O cărare dintr-o poiată din Runcu Salvei – reavănă şi umedă de dimineață, pe care pășești cu spatele drept, dar nu-i poţi căta finalul căci soarele dimineții încă orbeşte”.
Ei bine, soarele diminetii e acum sus pe cer, inalt de doua sulite. Si nu mai mi-este somn. Sunt treaz de-a binelea si va spun ca zi l-am vazut in carne, vorbe si oase pe viitorul Presedinte al Romaniei.