Povestea lui Valentin Blaj se identifică în mare măsură cu povestea satului Someșul Cald, unde s-a născut și a copilărit, de unde s-a mutat odată cu mutarea satului, din cauza construirii barajului Tarnița, și unde a revenit după Revoluție, pentru a reconstrui o localitate rurală ce acum tinde să devină sat de vacanță sau loc de refugiu din fața tumultului orașului, pentru oamenii puternici din Cluj.
Vali, sau Blaj, cum îi spun prietenii, are acum hanul omonim de pe malul lacului Someșul Cald, puțin mai jos de barajul Tarnița. E un hangiu tipic, un om de viață și de veselie, bonom și jovial, deschis și prietenos și oricând dispus să stea la un pahar de vorbă pentru a își istorisi aventuroasa sa poveste de viață – o viață de muncă, dar și de chefuri, așa cum îi stă bine oricărui om de omenie!
Acum are planuri mari pentru comunitatea în mijlocul căreia trăiește și pentru care este un fel de lider informal. Vrea să dezvolte zona din apropierea Clujului, printr-un teren de golf, unul de schi, și câte și mai câte! A privit cu ochii săi și groaza din ochii oamenilor care au văzut vestitele lostrițe din lacul Tarnița, de existența cărora nu se îndoiește, pentru că faptele și mărturiile la care a asistat vorbesc de la sine.
La hanul său rustic, decorat în stil vânătoresc, unde se mănâncă bine și pe săturate, mâncare făcută cu suflet, Valentin Blaj ne-a istorisit povestea sa condimentată de viață, ce se desfășura, într-o sâmbătă seara, fascinantă și interminabilă, în fața noastră și a ceasului cu cuc, ce cânta la un moment dat ora 12 noaptea, fără ca povestea să se isprăvească.
Voia să se facă șofer, dar a ajuns să lucreze pe șantier, la baraj, la toată amenajarea Tarnița
După o copilărie bucolică în satul natal, Blaj a făcut școala în Gilău și, după terminarea a 8 clase, s-a angajat pentru o zi la Clujana, pentru că pe atunci se făcea ucenicie la locul de muncă. Își dorea să se facă șofer, însă tatăl său nu voia nicicum să îl lase și, după ucenicia de o zi, a plecat la Reșița cu un prieten, unde a devenit zidar:
,,Am mers la Clujana o zi, la protecția muncii, gagicile mi-au plăcut, dar când am văzut mașinile alea, a doua zi am zis că acolo nu e de mine, și am venit acasă. Era în ’68, luna august, și întâmplător a venit un prieten, un vecin, care era la Reșița și a făcut cursul de tâmplar și de șofer, și zice: «Vii cu mine!» Am plecat cu el la Reșița cu pantalonii rupți în fund, tata mi-a dat bani de tren, prietenul meu era șofer acolo și de aia m-a tentat și pe mine să mă duc de acasă, să mă fac șofer, și până la urmă m-am făcut zidar.”
După ce a terminat cursul de zidar, s-a înscris la profesionala de electrician și, după ce a început școala, tatăl său l-a sunat să îl cheme acasă; era anul 1969 și începuse lucrarea pe Tarnița. Reîntors acasă, și-a continuat cursurile de electrician, terminând profesionala în 5 ani, și a lucrat și ca zidar timp de 2 ani de zile.
La baraj a lucrat pe șantier, din ’69 până în ’82, la toată amenajarea Tarnița:
,,Începând cu Tarnița, Mărișelu, Beliș, Drăgan, Remeț, Șoimu, Măguri-Răcătău, Colibița, la toate barajele am făcut ceva. La Tarnița erau fabricile de betoane cele mai specializate, acolo am învățat meserie – nici acum nu sunt așa fabrici performante de betoane rusești, foarte automate, nici acuma nu știu dacă sunt mai speciale, și acum funcționează.”
La Mărișel a avut și un accident electric, un scurt urât, singurul accident, când i-a sărit flama în ochi, dar fără repercusiuni ulterioare. Și fiindcă electricienii aveau și mult timp liber, la Beliș pescuia la discreție, plus chefuri peste tot pe unde a fost:
,,Mulți bani cheltuiți la cabană, chefuri, câștigam foarte bine și erau chefuri maxime în timpul liber.”
,,Dacă nu demolau biserica, poate nu ne puteau muta, cât erau ei de puternici”
În ’82, odată cu ultimul baraj făcut pe Someșul Cald, s-a mutat și satul și atunci, de voie, de nevoie, s-a mutat și Blaj la Cluj:
,,S-a mutat tot satul pentru ultimul baraj, biserica a fost demolată și tot satul strămutat la Gilău, Cluj, Florești. Tatăl meu a compus o melodie cu mutatul satului, că era cântăreț mare, și a și murit de supărare după 4 ani. Dacă nu demolau biserica, poate nu ne puteau muta, cât erau ei de puternici.”
Comuniștii le-au dat în schimb la toți locuințe la bloc. Lui Blaj au vrut să-i dea garsonieră, dar el nu a vrut să se mute, până nu i-au dat apartament. Casa lui era în mijlocul satului, așa că familia sa era printre primele care trebuiau să se mute, pentru că erau chiar lângă pârâu:
,,I-am ținut tare cu bătrânul – Bătrâne, asculți de mine, faci cum spun eu! În ’82 m-am căsătorit cu nevastă-mea și am făcut-o gravidă înainte să fie de fapt, ca să îmi dea apartament – ea era gravidă de 6 luni, dacă așa le-a trebuit! În ’82 ne-am strămutat la oraș. Fiind apreciat la șantier și ținând cont că se muta satul am obținut o aprobare destul de ușor pentru transfer la Cluj, la Fabrica de Pâine, lângă Fabrica de Bere. Îți dai seama ce greu mi-a fost și acolo, atunci acolo era fabrica cea mai modernă de pâine din Cluj”.
Pâine, bere și carne
„Am obținut atunci apartament și buletin de Cluj și pe baza buletinului am obținut și serviciu. Adevărul e că meseriaș am fost, și m-am angajat la Fabrica de Pâine Mănăștur din ’82 până în 2002, când a falimentat. Cine nu avea pâine proaspătă venea la Blaj și rezolvam, era cartelă atunci la pâine.
La Fabrica de Bere ne spălam cu berea pe cap și alții nu aveau bere în frigider – lor le trebuia pâine, nouă bere, nevasta la carne, la Avicola șefă, ce greu ne-o fost! A obținut șefă de unitate când s-a deschis hala din Piața Mihai Viteazu, la Avicola, greu era, îți dai seama, pâine, bere și carne! ce mai trebuia?! Nu mă pot plânge!”
,,Eu am acțiuni la un sfert din România, un sfert din fabricile mari; acuma mă șterg la fund cu ele, nu au nicio valoare și nu e corect”
Fabrica de Pâine, după Revoluție, s-a privatizat în sistem MEBO. Iliescu a vrut ca fabricile să fie ale muncitorilor și a dat cupoane, își reamintește Blaj: 30% din fabrică era a muncitorilor și 70% a statului:
,,Foarte inteligent a vrut să facă, toată lumea putea să fie privatizată. Acolo au greșit țărăniștii, fabricile la fier vechi, a venit Petre Roman, pădurile le dăm la unguri, la toți, în loc să dea la fiecare 10 hectare; eu de abia am reușit acuma 9 hectare.”
Blaj a cumpărat acțiuni la Fabrica de Pâine nou privatizată, unde avea 2%, dar deținea acțiuni și la Fabrica de Bere și la ,,un sfert din fabricile din România”:
,,Iliescu a vrut să privatizeze toate fabricile, eu am acțiuni la un sfert din România, un sfert din fabricile mari; acuma mă șterg la fund cu ele, nu au nicio valoare și nu e corect – poate nu chiar un sfert, dar 5% am, de mergea sistemul ăla, eu eram boier în ziua de azi.”
Și-a făcut hanul la Someșul Cald cu dividende de la Fabrica de Pâine
Cu dividende de la Fabrica de Pâine și-a făcut hanul. Când a revenit în sat, după Revoluție, mai erau 10-15 case rămase din lac:
,,Am reușit să construim satul înapoi, mulți consăteni și oameni puternici de la Cluj, care și-au făcut cabane și vile. Dacă îl aveam pe tata începeam după Revoluție hotel direct.”
Hanul l-a construit într-un an de zile, după proiectul cabanei de la Piatra Craiului. A fost printre primele atunci, în ’93, când nu erau multe baruri cu piei de mistreț și butuci de lemn, tenis, biliard, și cu terasă spre lac:
,,Pe vremea Caritasului barul mergea de rupea, veneau toți mafioții din Cluj, veneau de făceam foc de tabără de se aprindea porumbul la mătușa, în cartofi jucam rugby, fotbal în grădină, sute de chefuri am făcut, mii, pe vremea Caritasului trăznea, așa mergea!”
Din 2002 Fabrica de Pâine a dat faliment, iar Blaj s-a mutat la Someșul Cald, unde a continuat construcția clădirii, a făcut restaurantul și s-a retras cu soția la țară, unde se ocupă de atunci de hanul ce a ajuns să aibă dormitoare cu 30 de locuri de cazare, căsuțe, teren de sport, o poiată, unde și-a adus și-un mânz și are în proiect și-un centru de echitație. Le oferă turiștilor și jeepuri și ATV-uri, cu care se pot plimba prin împrejurimi, sau pot vizita mănăstirea de măicuțe din zonă, de la mănăstire priveliștea panoramică fiind una ce merită drumul: ,,se văd două lacuri și Clujul, o parte din Grigorescu”. Dacă tot cumpără cai, Blaj vrea să ia pentru turiști și o trăsură, ,,o caleașcă”, pentru cei mai romantici, pentru care ATV-urile sunt prea ”mainstream”.
Pe vremea lui Ceaușescu promova țara peste hotare cu produse tradiționale, cu mica bișniță
Blaj a fost un întreprinzător încă de pe vremea lui Ceaușescu. Mergea de două ori pe an în Rusia, unde făcea mica bișniță ce se practica pe vremuri: ducea de la Cluj renumiții papuci de Clujana, coniac Napoca, baticuri, practic promova țara peste hotare cu produse tradiționale, și aducea adidași de firmă, cafea, piper, foi de dafin, tot ce nu exista la noi. A ajuns astfel să cunoască jumătate din Rusia, toate orașele mari, dar și Turcia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, unde făcea ,,afaceri”, dar se și distra. Făcea chefuri de pomină, unde cerea să i se cânte ,,Perinița” și ,,La mulți ani!” și avea bani la discreție, cu care știa întotdeauna să petreacă:
,,Eu totdeauna am fost figură la chefuri și făceam chefuri la cele mai mari hoteluri. Beam cea mai bună șampanie din Rusia pe cât făceam pe un ciorap. Dacă erai isteț la bișniță, făceai bani!”
Terifiantele lostrițe din lacul Tarnița
Locuind acum practic pe malul lacului, Blaj știe și toate poveștile despre lostrițele de la Tarnița, multe din văzute, nu din auzite:
,,După 10-15 ani de lacuri, Ceaușescu nebunu’ a adus ceva pești pentru barajul Tarnița, să îi pună așa să nu intre scafandrii să bombardeze, niște pești foarte mari, răpitori, lostrițe, care stau la o adâncime destul de mare și stau pe verticală. Lostrița e un fel de păstrăv adus special pentru a sta la o adâncime foarte mare și vertical ca să sperie, de aia i-a adus, ca să protejeze lacul. Eu am înțeles că nu atacă, dar sunt înfiorători, că sunt mari și când îi vezi te sperii. După câțiva ani de zile, după vreo 10 ani, a fost un accident cu o mașină mare, un camion, care, înainte de a ajunge la baraj, pe stâncile alea jos, a căzut în lac. E adevărat, am fost eu, nu povești. A căzut mașina cu doi oameni în lac pe vremea lui Ceaușescu, la 2-3 zile au venit scafandrii din Cluj să caute mașina și victimele, au văzut mașina pe fundul lacului și întorcându-se înapoi să caute victimele, la o perioadă de timp au ieșit afară speriați. Am fost acolo, jur, așa oameni speriați nu am văzut, au zis că nu mai intră niciodată. Când s-au băgat mai adânc au dat de lostrițe, când s-au scufundat mai jos să găsească oamenii, au dat de lostrițele alea care ei au crezut că sunt butuci de lemn la început și numai s-au trezit cu lostrițele umblând pe acolo, nu i-au atacat, nu au zis că i-au atacat, dar s-au speriat. Ei credeau că peștii sunt butuci din pădure și s-au trezit cu lostrițele mișcându-se pe lângă ei. Au ieșit afară, nu au mai intrat și după câteva zile au fost obligați să aducă scafandri de la Constanța. Am auzit că au găsit victimele și pe unul cu mâna sau cu piciorul fără.”
Chiar dacă lostrițele au fost introduse în lacul Tarnița, după cum spune Blaj, pentru a proteja barajul, ,,puietul” a coborât și mai în jos, în Someșul Cald, unde a crescut mare, existând peripeții cu lostrițe chiar și în dreptul hanului său:
,,În dreptul hanului, unui doctor care venea la noi în fiecare an și stătea o săptămână aici, i-a trebuit barcă să meargă pe lac. Lostrița aia de acolo, a venit puietul, și s-a făcut mare și aici, și înainte de povestea cu doctorul a văzut-o barmana și câțiva clienți, ceva alb, care stătea cu burta la soare, de câteva ori pe an; făcea valuri ca o barcă, de ziceai că e barcă cu motor pe lac; rar iese pur și simplu la plajă, 10 metri a mers deasupra și apoi a intrat.
Apoi a venit doctorul ăla, i-am dat o barcă la închiriat. Eu de atunci nu mai trec lacul. Ajungând în mijlocul lacului s-a trezit cu lostrița lângă barca lui și a venit foarte speriat și ne-a povestit că lostrița era mai mare decât barca și de atunci eu jur că așa speriat om, eu în viața mea nu am văzut, și veci nu a mai venit la mine! Dacă era pescar, ziceai că te minte, dar doctorul nu avea interes. Jur că eu am dedus așa: mă, dacă vâslea și a venit lângă el, poate să vină lângă tine – eu traversam mereu lacul înot, eu sunt înotător, îmi place să înot, dar de atunci de la doctorul nu am mai avut curaj. Când mergeam, mă gândeam la doctorul: dacă lângă barcă a venit, tu înoți, poate să vină lângă tine – ce te faci?!”
Deși acum 6 ani barajul Someșul Cald a fost golit pentru a se introduce conductele de apă potabilă pe fundul lacului, din Tarnița spre Cluj, și de atunci sunt șanse foarte mici să mai existe în lac vreo lostriță de dimensiuni considerabile, de când a văzut groaza de pe fața doctorului, Blaj nu mai are deloc curajul de a mai intra în lac pentru a înota:
,,De vreo 7-8 ani de atunci nu mai am curaj să mai înot în lac, probabil că nu mai este lostrița aia mare, poate că s-a dus pe firul apei, au găsit și bucăți de pește, și știu că a fost golit barajul, dar nu mai îndrăznesc să mai trec înot lacul, a intrat o frică în mine, de nu crezi!”
O cruce luminată, în mijlocul lacului, pe locul fostei biserici
Când s-a golit barajul, Blaj a profitat, și, pe locul fostei biserici, împreună cu câțiva sponsori, a ridicat o cruce luminată, ce acum se poate vedea noaptea strălucind pe luciul apei.
,,Am băgat acolo 50 de metri cubi de beton, am făcut fundație pe fundația fostei biserici, am făcut cruce de 10 metri fundație și 8 metri, patru țevi de inox de 100, și iluminată de la iluminatul public, și pe baza asta, că am rezolvat eu crucea în mijlocul lacului în față la domnul Sălanță Vasile, el s-a ambiționat și a propus să facă mănăstire în Someșul Cald, că de ce i-am făcut-o în fața lui. El e constructor imobiliar în Florești, s-a ambiționat și atunci a zis că face o cruce ca pe Caraiman pe deal și acum face mănăstire; de un an jumate a început, a făcut chiliile și o mică biserică și la anul începe mănăstirea cu trei turnuri.”
,,Ce facem noi în Someșul Cald, aia rămâne”
,,Ce facem noi în Someșul Cald, aia rămâne”, spune încrezător Valentin Blaj, ce are acum în proiect, împreună cu vecinii, pentru următorii 4-5 ani, un hotel pe lac, o pârtie de schi, un azil de bătrâni, și un cămin pentru comuna Gilău, tot pe marginea lacului. Deja la cămin proiectul e demarat, toate urmând a fi realizate, după spusele lui Blaj, de către primărie, împreună cu sponsorii Someșului Cald, dar el contribuie și a contribuit întotdeauna la toate:
,,Eu am participat la toate, fără mine nu se făcea nimic și de-aia sunt și apreciat. Noi, localnicii, căutăm acum investitor pentru o pârtie de schi cu vedere la lac și pentru un teren de golf.”
În 2005 tot Blaj a înființat și Ziua Fiilor Satului, ce se desfășoară în prima duminică din luna iunie. Trei ediții le-a făcut singur, ,,chefuri adevărate cu Traian Ilea”, dar, pe lângă toate acestea, mai sunt multe de făcut în marea mică comunitate ,,lacustră”, una dintre puținele oaze de natură și de frumos, din apropierea Clujului:
,,Sunt multe de făcut, dar trebuie să avem idei, trebuie colaborat, să dezvoltăm o comunitate faină, cu proiecte pentru comunitate. Nu suntem mulți, dar suntem puternici.”
După o viață tumultoasă plină de muncă și de petreceri, Blaj se simte liniștit, cu conștiința împăcată că a făcut tot ce a putut pentru familia sa și pentru comunitatea de care aparține. Totuși, are și-o mică supărare:
,,Pot dormi liniștit în pat, eu sunt liniștit, sănătos sunt, acum fetele să le mărit și sunt liniștit. Dar sunt supărat pe toți, aici trebuiau 10 pensiuni și 2-3 hoteluri, prea mulți și-au făcut numai cuiburi, zona e puternică și e aproape de Cluj.”
Cu cheful de viață și puterea de muncă și de convingere a lui Valentin Blaj și cu dragostea sa față de comunitatea Someșului Cald, avem șanse ca în viitorul apropiat, la 20-30 de minute de mers cu mașina din Cluj, să dispunem de o zonă de agrement ce acum ne lipsește cu desăvârșire. Cu viziunea lui Blaj pentru dezvoltarea zonei, banalele grătare de la coada lacului vor putea fi schimbate cu alte distracții, mai adevărate, mai adecvate lumii civilizate în care trăim. Dar, până atunci, putem opri pe dreapta, în Someșul Cald, pentru a savura la Hanul lui Blaj o mâncare ,,ca la mama acasă”, servită cu drag, într-o atmosferă vânătorească, rustică, la un pahar de vorbă cu Valentin și cu soția sa, ce își întâmpină mereu ,,clienții” cu zâmbetul pe buze și cu-o vorbă bună, ca și cum cu toții ar fi de-ai casei. Și, poate, după ce ați citit povestea lostrițelor, vă veți gândi de acum de două ori, înainte de a mai înota în lac. Eu sigur mă voi gândi, chiar și de trei, și de patru…