Un foarte interesant punct de vedere cu privire la actul de justiție și la cum foamea de imagine și de telejustiție crează adevărați monștri în conștientul colectiv, distrugând încrederea în Justiție, este expus într-un Memorandum al Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, în care arată cum nici funcționarii europeni care întocmesc raportul MCV, nici ONG-urile și experții care le trimit informații, nici mass media și cu atât mai puțin Guvernul nu au înțeles cum e treaba cu Justiția. Cum faptul că dacă te-a “săltat” procurorul, nu înseamnă neaparat că ești vinovat și condamnat, după cum deja s-a încetățenit prin intermediul mass media care a creat opinii ferme, prin excesiva mediatizare a unor cazuri, în mentalul colectiv. Într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul”, președinta Uniunii, judecătoarea din Cluj, Dana Gârbovan, președinta UNJR, explică punctul de vedere al magistraților cu privire la motivele scăderii dramatice de încredere în Justiție. UNJR dorește protecția imaginii persoanelor publice inculpate (se dă exemplul Elveției, unde arestații sunt protejați cu cearșaful când sunt luați pe sus de procurori, nu defilați prin fața camerelor de luat vederi cu cătușele puse ostentativ), obligarea Parchetelor să trimită comunicat nu numai cu începerea urmăririi penale în cazul unor persoane publice, ci și eventualele soluții de achitare sau clasare. Și, bineînțeles, salarii similare cu cele ale funcționarilor din Guvern.
Preşedinta Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (UNJR), Dana Gârbovan, susţine că persoanele publice inculpate sunt supuse unei expuneri mediatice extrem de pronunţate. Întrebată ce s-a greşit în cazul Elenei Udrea şi a altor politicieni aduşi la DNA, Gârbovan a dat exemplul Elveţiei, unde autorităţile au folosit cearşafuri albe pentru a proteja indentitatea inculpaţilor FIFA arestaţi. Judecătorii ar trebui să câştige salarii similare cu funcţionarii din Guvern, identitatea inculpaţilor persoane publice ar trebui protejată de expunerea mediatică excesivă, iar Parchetele ar trebui să comunice presei pe lângă începerea urmăririi penale şi eventualele soluţii de clasare, sunt câteva dintre punctele atinse de Dana Gârbovan, judecătoare la Curtea de Apel Cluj şi preşedinta UNJR, în interviul acordat “Adevărul” pe marginea Memoramdumului pentru Justiţie. “O justiţie eficientă, modernă şi de calitate”, acesta este obiectivul “Memorandumului privind justiţia“, adoptat de Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR) la începutul lunii septembrie. Conform UNJR, până în dimineaţa zilei de 14 septembrie, 5 curţi de apel, 17 tribunale şi 44 de judecătorii au adoptat Memorandumul. Au mai semnat documentul şi 3 parchete de pe langa curţi de apel, 8 parchete de pe lângă tribunale şi 14 parchete de pe lângă judecatorii. Subfinanţarea sistemului de justiţie, nerespectarea dreptului la imagine al inculpaţilor, nemulţumirile legate de MCV, lămurirea problemei agenţilor SRI infiltraţi în magistratură sunt câteva dintre problemele puse pe tapet de judecători.
Oare de ce, într-un singur an (primăvara 2015 – primăvara 2016), încrederea în Justișie a scăzut cu 13%.?
“Eurobarometrul a măsurat, printre altele, încrederea pe care opinia publică o are în justiţie. Noţiunea de „justiţie” în concepţia opiniei publice este însă influenţată de modul în care presa prezinta acest domeniu, de aceea evaluarea rezultatelor trebuie să înceapă de la asocierea pe care presa o face termenului de justiţie. Chiar dacă Constituţia spune expres ca justiţia este înfăptuită de către instanţe şi judecatori, de o bună perioadă de timp presa a asociat activitatea din domeniul anticorupţiei cu înfăptuirea justiţiei. Mai mult, criticile privind modul de acţiune al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au fost calificate uneori ca fiind „atacuri la justiţie”, fapt ce a întărit aceasta asociere. De aceea, în evaluarea acestei căderi abrupte a încrederii în justiţie nu poţi să faci abstracţie de modul de acţiune al DNA din ultimul an. O scădere atat de bruscă, într-un singur an, nu poate fi explicată doar prin prisma problemelor recurente din justiţie, cum ar fi gradul scăzut de recuperarea al prejudiciilor sau pedepse ce nu corespund aşteptărilor cetăţenilor, ci trebuie văzută prin prisma evenimetelor specifice perioadei de referinţă. Dacă comparăm activitatea DNA din ultimul an cu perioada anterioară, vom observa o expunere mediatică extrem de pronunţată în ceea ce priveşte activitatea procurorilor anticorupţie. Toate acţiunile acestora au fost însoţite de comunicate de presă ce furnizau informaţii uneori detaliate din dosar, există apoi scurgeri „pe surse” de informaţii din dosare, imagini cu persoanele anchetate, unele purtând cătuşe, dezbateri televizate aprinse inclusiv pe acte şi probe din dosar care, la faza de urmărire penală, sunt nepublice. S-a ajuns în acest mod ca cetăţenii să îşi formeaze opinii ferme vis a vis de vinovaţia persoanelor respective şi, într-o ţară măcinată ani de zile de corupţie, să îşi dorească legitim aspra şi rapida lor pedepsire. Când aceste aşteptări au fost contrazise de decizii ale judecătorilor care au infirmat în unele cazuri propunerile procurorilor, s-a creat o prăpastie între aşteptări şi rezultate, iar consecinţa imediată a fost scăderea încrederii în justiţie, citită fie ca scădere a încrederii în profesionalismul procurorilor, fie în cel al judecătorilor. La alte cauze aş include şi numirile la vârful parchetelor, subiect extrem de mediatizat, interesul publicului pentru acest subiect fiind evident în contextul mai sus menţionat. Sistemul judiciar, Comisia Europeana şi societatea civilă au cerut proceduri transparenţă, însa Ministrul Justiţiei Raluca Prună a trecut peste acestea, urmând reguli diferite pentru situaţii similare, fără a explica ce a determinat acest fapt. Astfel, procurorul şef DNA a fost propus pentru reînnoirea mandatului fără nici un fel de proceduri, cu trei luni înainte expirării mandatului, Procurorul General a fost propus în urma unei selecţii ce a permis depunerea liberă a candidaturilor, iar pentru adjuncţii săi nu a declanşat nici o procedură, aceştia fiind în prezent delegaţi pe funcţiile rămase vacante.”
Despre transformarea instanțelor în “câmp tactic” pentru SRI
“Neclarificarea interferenţei serviciilor secrete în justiţie e un alt subiect care afectează încrederea oamenilor în justiţie. S-a vorbit despre transformarea instanţelor în „câmp tactic” pentru SRI, despre echipe mixte SRI-DNA a căror acoperire legală nu a fost explicată, despre faptul ca CSAT nu ar fi putut verifica efectiv exisţenta ofiţerilor acoperiţi în rândul magistraţilor. Toate acestea sunt afirmaţii neclarificare de către instituţiile abilitate, ceea ce a condus la scăderea încrederii oamenilor în justiţie. Am mai putea adăuga şi deciziile Curţii Constituţionale, intens mediatizate, inclusiv în perioada ce le-au premers. Instituţii ale statului şi o parte a presei şi-au unit vocile într-o campanie publică virulenta împotriva Curţii Constiţutionale, care a fost acuzată că pune în pericol siguranţa naţională şi pune capăt luptei împotriva corupţiei. Publicul a vazut un razboi între DNA-SRI, pe de-o parte, şi CCR, pe cealalată parte. Rezultatul nu putea fi decât unul dezastros pentru justiţiei, indiferent de ce parte a baricadei s-ar fi situat publicul, efectul fiind acela al pierderii încrederii în instituţii văzute ca jucând un rol primordial în justiţie, fie că vorbim de DNA, fie ca vorbim de CCR. Realitatea este ca încrederea în justiţie a scăzut cu 13% într-un singur an, fiind cea mai mare scădere în încredere într-o instituţie la nivel european. Este obligatoriu aşadar a se identifica cauzele ce au dus la aceasta scădere dramatică a încrederii în justiţie, pentru a putea corecta problemele, înainte de a fi prea târziu.”
Despre “expunerea mediatică excesiva a persoanelor arestate preventiv”
“Vina pentru mutarea actului de judecată dintre instanţe în spaţiul public o are, raportat la instituţii, atât Parchetul, cât şi Consiliul Superior al Magistraturii, care are o atitudine mult prea tolerantă în raport de acest fenomen. Mediatizarea excesivă şi părtinitoare, indiferent din ce perspectivă este abordată, viciaza actul de justiţie şi are, totodată, un impact negativ asupra societăţii. Este irelevantă persoana vizată de o astfel de expunere, deoarece prin definiţie statul de drept asigură egalitate în faţa legii a tuturor cetăţenilor, fapt ce implică şi egalitate de drepturi. Imaginile cu persoanele încătuşate, defilând prin faţa camerelor de luat vederi au devenit deja uzuale. Cetăţenii înteleg că persoanele respective sunt deja vinovate, ca arestul preventiv este o pedeapsă meritată pentru ce au făcut, iar acest lucru este îngrijorător pentru că perpetuează o mentalitate colectivă specifică mai degrabă totalitarismului decât democraţiei. Este important de înţeles că fiecare instituţie are şi rolul de a educa cetăţenii în spriritul valorilor democratice, ce se fundamentează pe respectarea drepturile şi libertăţile individuale şi respectul faţă de lege. Directiva Uniunii Europene 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului, din 9 martie 2016, impune Statelor membre obligaţia de a lua măsuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate şi acuzate nu sunt prezentate ca şi cum ar fi vinovate, în faţa instanţei sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizica. Observaţi vă rog fermitatea termenilor: obligaţia, a lua, a garanta. Din păcate, deşi România este stat membru UE, interesul acesteia de a găsi măsurile adecvate solicitate prin directiva este cvasi-inexistent, atât la nivel legislativ, cât şi la nivel administrativ. Pentru că vorbiţi de exemple, mi-a atras atenţia o ştire din presă vizând arestarea unor oficiali FIFA în Elveţia, când s-au folosit cearceafuri albe pentru a-i ascunde pe oficialii FIFA scoşi din local şi introdusi în maşina procurorilor. Acum, desigur, că nu este neaparăt o soluţie să foloseşti cearceafuri când persoane arestate sunt aduse la parchet sau instanţă pentru audieri, însă există alte mijloace logistice precum folosirea curţilor interioare sau a tunelurilor separate pentru a asigura accesul mai discret al persoanelor arestate în clădire. Aş aminti un caz interesant, o hotărâre pronunţată în Statele Unite, care a obligat o persoană condamnată pentru corupţie să fie fotografiată purtând cătuşe, iar poza însoţită de scuze din partea persoanei condamante să fie trimisă judecătorilor afectaţi de fapta acesteia. Exemplu este deopotrivă interesant şi relevant, pentru că, iată, fotografierea unei persoane încătuşate a fost permisa abia atunci când persoana a fost găsită vinovată şi a fost condamnată defintiv, iar imaginea în sine a fost stabilită ca o pedeapsă. Acest exemplu este grăitor pentru ca reflecta o diferenta semnificativa de mentalitate, în funcţie de modul în care o astfel de imagine este reflectată: în România încătuşarea oamenilor prezumaţi nevinovaţi a devenit un fapt normal, dar într-un stat clădit pe respectul faţă de libertate şi drepturile fiecarui individ ea este privită ca o pedeapsă aplicată unei persoane condamnate definitiv.”
Despre “Viziunea reductiva a justiţiei, vazuta doar prin prisma <>, eroare preluata şi în MCV”
“Atât în spaţiul public, cât şi la nivel instituţional, problemele justiţiei s-au limitat la lupta anticorupţie. Este suficient să aruncati o privire peste declaratiile oficialilor romani sau straini, ale ambasadelor sau reprezentantilor societatii civile pentru a vedea că atunci cand se face o evaluare a justitiei, ea se face automat prin prisma luptei anticorupţie. Este nu doar superficial şi artificial, ci şi periculos să priveşti anticorupţia izolat sau să o identifici cu intreaga justitie şi statul de drept. Lupta impotriva coruptiei este o componenta a justitiei, iar o justiţie funcţionala şi o lupta anticorupţie eficienta nu se pot duce decât atunci când exista un stat de drept puternic. Acesta îţi asigura o justiţie independenta şi eficienta, în cadrul careia este combatuta şi corupţia. Evaluarea justitiei doar prin prisma luptei împotriva coruptiei a condus la ignorarea pentru ani de zile a probelemelor acute din sistem, care au devenit cronice şi afecteaza direct persoanele care îşi caută dreptatea în instanţe. De exemplu, în 2015 DNA a trimis în judecată 357 de dosare, în timp ce în justiţie au rulat în aceeaşi perioadă circa 3 milioane de dosare. Când evaluezi, aşadar, sistemul de justiţie, trebuie să iei considerare toate aceste dosare, nu doar cele 357. Mai mult, evaluarea justitiei se măsoară de jos în sus, pentru că la bază, la instanţele de fond, oamenii au contact pentru prima data cu sistemul de justiţie. De exemplu, în 2015 încărcătura de dosare pe judecător de la judecătorii era de 1.060. La procurori situația este şi mai dramatică, în 2015 încărcătura pe procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii fiind în medie de 1.500 dosare. Aceste date arată de ce evaluarea justiției trebuie făcută într-un mod comprehensiv şi aprofundat, pentru ca problemele sistemului de justiţie sunt mult mai multe şi mult mai complexe decât cele specifice luptei anticorupţie. Aceste probleme generale afecteaza însa activitatea întregului sistem de justiţie, inclusiv lupta anticorupţie, de aceea trebuie recunoscute, analizate şi solutionate ca atare.”
Judecătorii nu sunt mulţumiţi de MCV
“MCV-ul a fost creat de la început pentru a evalua justiţia după patru obiective de referinţă (benchmarks): primul era „garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient, în special prin consolidarea capacitaţilor şi a responsabilitaţii CSM-ului. Raportarea şi evaluarea impactului noilor coduri de procedura civila şi penala”; al doilea era infiintarea ANI şi activitatea sa; al treilea era „continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetari profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt”; iar al patrulea era „adoptarea unor masuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale”. In ultimii ani, însă, raportul de ţară s-a îndepărtat de la analiza comprehensivă a justiţiei, ce trebuia să porneasca de la evaluarea transparentei şi eficientizarii sistemului judiciar, focusandu-se în schimb cu precadere pe lupta împotriva corupţiei la nivel înalt. Or, luptă împotriva corupţiei la nivel inalt, cu adevarat extrem de importantă, nu trebuie însă privită distinct, ci că facand parte din ceea ce inseamna o justitie independenta, impartiala, transparenta şi eficientă. Importanţa luptei împotriva corupţie este o necesitate evidentă, însă tocmai din acest motiv aceasta trebuie dusă într-un mod „profesionist şi imparţial” şi privită integrat, pentru a avea certitudinea unor acţiuni sustenabile pe termen lung în acest scop. Pe de alta parte, multe probleme care erau mentionate în trecut in MCV la capitolul privind reforma sistemului judiciar – şi se regaseau reflectate în raportul anual – nu mai sunt mentionate în ultimul raport. Reamintesc că există în continuare numeroase probleme în sistem, enumerate în Memorandum, care nu îşi găsesc, din păcate, deloc sau aproape deloc, o analiză în cuprinsul raportului. Mai mult, chiar daca în raport se face referire la presiunile asupra Curţii Constituţionale, acesta nu menţioneaza reacţia fostului director SRI la adresa deciziilor Curţii după pronunţarea asupra legii Big Brother, deşi ar fi fost justificată o astfel de menţiune faţă de gravitatea unor afirmaţii de genul „la momentul în care se va întampla o catastrofă voi şti spre cine sa arat cu degetul”. Nu mă încălzește deloc să arăt cu degetul, dar e datoria mea să spun că cineva se joaca cu lucruri foarte mari pe care fie nu le intelege, fie, dintr-o rea credinta, le abordeaza în acest fel. In ceea ce priveşte independenţa judecatorilor, raportul nu cuprinde nici o menţiune despre problemele legate de declaratiile facute de oficiali SRI potrivit carora judecatorii şi procurorii ar fi urmariti „să nu uite ca servesc interesele statului roman” sau că SRI „îşi mentine interesul/atenţia până la soluţionarea definitiva a fiecarei cauze”. De asemenea, raportul nu menționează nimic nici despre presiunile mediatice făcute nu doar asupra judecătorilor care pronunță hotărâri de condamnare, ci şi asupra judecătorilor care pronunță hotărâri de achitare sau respingere a cererilor făcute de parchete.”
Parchetele ar trebui să comunice şi soluţiile de achitare
“Respectarea prezumţiei de nevinovaţie a unei persoane este nu doar un drept fundamental garantat de Constituţie la nivel teoretic, ci este un element esenţial al dreptului la un proces echitabil şi, implicit, al statului de drept. Modul în care instituţiile şi societatea se raportează la această prezumţie, modul în care o recunosc şi o respectă face deosebirea între un stat cu adevarat democratic şi unul care se zbate înca în strânsorile reminiscenţelor totalitare. Un studiu privind respectarea prezumţiei de nevinovăţie reamintea că, în perioada comunistă, odată ce o persoană intră în atenţia organelor de anchetă, aceasta era automat stigmatizată, respinsă de societate, infierată în mod public. „Susţinând acuzarea, procurorul trebuie să înfiereze pe infractor şi infracţiunea săvârşită, demobilizând pe cei ce ar fi tentaţi să săvârsească fapte asemanătoare. Numai o astfel de comportare în şedinţa de judecată capătă adeziunea maselor populare, a celor ce participă la judecarea cauzei şi justifică increderea pe care statul i-a acordat-o”, a spus un oficial comunist. Este important de notat, de asemenea, că în dreptul sovietic nu exista noţiunea de „prezumţie de nevinovăţie”. în statele democratice însă, respectarea prezumţiei de nevinovăţie este văzută că un pilon central al dreptului la un proces echitabil, fiind cuprinsă în numeroase recomandări internaţionale şi directive europene, importanţa sa deosebită fiind recunoscută în mod unanim. Dupa 25 de ani de la căderea regimului comunist în România se vede o tendinţă tot mai accentuată de revenire la practica înfierării publice a persoanelor acuzate şi a proceselor făcute în media, iar acest fapt este prea grav pentru a putea fi trecut sub tăcere. Au existat în mod repetat scurgeri de informaţii din dosarele penale în spaţiul public, privind acte de procedura sau probe administrate în faza de urmărire penală, faza procesuală eminamente nepublică. Este important de subliniat că nu vorbim de cazuri singulare, ci din păcate de un adevărat fenomen. Consecinţele sunt foarte grave, nu doar pentru protejarea prezumţiei de nevinovăţie, dar şi pentru asigurarea bunei desfăşurări a anchetei penale. Intr-un interviu acordat siteului avocatura.com în septembrie 2015 arătam că scurgerile de informaţii din dosare către presă a capatat o amploare absolut îngrijorătoare. Arătam, atunci, că „sunt, în mare, două posibilităţi în care aceste informaţii au putut ajunge la presă: fie există surse în interiorul parchetelor sau instanţelor, fie sunt furnizate de către avocaţii părţilor. În loc ca suspiciunile să fie plasate dintr-o tabără în alta, este necesară o abordare onestă şi găsirea unei soluţii comune la nivelul CSM-UNBR. Un proiect comun ar putea include o monitorizare a presei pe o perioadă determinată, putând fi verificate daca informaţia a aparut oficial sau pe surse şi, în funcţie de circumstanţe, care este posibilitatea ca acestea sa provina din interior sau de la avocat. După stabilirea cauzelor trebuie discutate şi adoptate şi soluţiile care sa ducă la stoparea acestui fenomen extrem de nociv pentru justiţie.” Din pacăte, în anul ce a urmat nu s-a luat nici o măsură concretă în acest scop. Mai grav, au continuat scurgerile de informaţii, inclusiv din dosare ce priveau siguranţa naţională, ajungând la presă inclusiv copii după declaraţii ale martorilor, alături de tradiţionale transcrieri ale interceptărilor. Amploarea fenomenului şi, mai ales, lipsa de reacţie a instituţiilor, îndeosebi a CSM, a determinat includerea acestei probleme în Memorandum. Fiecare scurgere de informaţii ar trebui să declanşeze o anchetă efectivă pentru a vedea dacă acestea au o cauză internă şi dacă da, care sunt vulnerabilităţile ce permit asta. Este obligaţia instituţiilor de a lua toate măsurile pentru a evita cât se poate atât expunerea persoanelor arestate, cât şi scurgerile de informaţii, iar luarea acestor măsuri trebuie să fie efectivă şi nu doar declarativă. Un aspect extrem de important este şi cel al modului de comunicare pe parcursul anchetelor penale. Inceperea unei anchete penale are efecte grave asupra oricărei persoane, îi afectează în mod direct viaţa personală şi de familie, cariera, imaginea publică. De aceea standardele europene recomandă ca, în acest moment procesual, comunicarea publică să se facă doar în cazuri excepţionale şi respectandu-se echilibrul între interesul public şi cel privat. Mai mult, atunci când Parchetul face din oficiu comunicate publice, îşi asumă rolul de comunicator pentru acele cazuri şi are obligaţia de a asigura o informare corectă şi completă de-a lungul întregii anchete, inclusiv în ceea ce priveşte rezultatul final al acesteia. Aceasta implică cu necesitate ca, în momentul în care o persoană este scoasă de sub urmarire penală, se dă o soluţie de clasare sau de achitare, acest fapt trebuie adus tot din oficiu la cunoştinţa publicului. A comunica doar hotărârile de condamnare înseamnă a desconsidera, pe de-o parte, hotărârile de achitare şi, pe de altă parte, a încălca prezumţia de nevinovăţie, lăsând publicului impresia creată de informaţia transmisă prin ultimul comunicat oficial de presă.”