Prima problemă a educaţiei este că nu există criterii de performanţă pe baza cărora să fie evaluaţi dascălii. Un profesor, odată titularizat, asteaptă liniştit pensia indiferent că produce genii sau idioţi. Şi, după cum spun rezultatele de la Bac, aproape jumătate din produsele şcolii româneşti sunt idioţi. Cei X la sută dintre elevii ajunşi să se înscrie la examenul de Bacalaureat au trecut prin patru ani de liceu. Au fost notaţi, au dat lucrări scrise şi teze. Cum au reuşit să promoveze patru ani până să ajungă la Bacalaureat? Exigenţa profesorilor este oare atât de redusă încât orice analfabet trece clasa lăsând singurul filtru Bacalaureatul?
Se pare că da.
Într-un sistem normal, 30% dintre elevii înscrişi în clasa a noua ar fi eliminaţi, natural, prin contraperformanţele lor, din şcoală. Promovabilitatea la Bacalaureat ar fi în acest caz mult mai mare. Poate nu 100 la sută, pentru că sunt şi eşecuri din cauza emoţiilor, neatenţiei sau a ghinionului, dar în niciun caz nu ajungeau în faţa comisiei de examinare elevi care scriu în lucrarea de examen aşa cum o fac pe reţelele de socializare.
Nu ştiu din ce motiv profesorii îi lasă pe tineri să-şi bată efectiv joc de munca lor, fără ca ei să-şi impună exigenţele. Este evident că în şcolile în care profesorii sunt exigenţi atât în ceea ce priveşte disciplina cât şi nivelul de învăţare, rezultatele la Bacalaureat sunt pe măsură. În schimb acolo unde profesorii chiulesc cot la cot cu elevii, se distrează împreună şi tratează orele cu superficialitate, gradul de promovabilitate este dezastruos.
Problema majoră în învăţământul românesc rămâne faptul că şi dascălii exigenţi care produc generaţii de elevi bine pregătiţi şi cei care scot de pe băncile şcolii loaze sunt trataţi de sistemul de învăţământ în mod aproape egal.
Ideea este că ne furăm căciula singuri.
Anual, conform unor calcule făcute de Ziarul Financiar, din cauza loazelor vărsate în sistemul economic de către acest Învățământ ciung, economia României pierde un miliard de euro. Vorbim despre costurile aferente salariilor profesorilor, materialelor didactice puse la dispoziţia elevilor pe parcursul liceului, şomajul, dar şi încasările „ratate“ la colectare din consumul generat de potenţialii studenţi sau din taxele percepute de universităţi, precum şi din taxele aferente unor salarii (mai mari pentru licenţiaţi decât pentru liceeni).
Așa că nu este de mirare cum vede slab mobilatul mintal și moral sinistru al Educației și Învățământului “gratuitatea” școlii. O plătesc părinții de două ori: o dată prin taxele și impozitele plătite inutil unui stat mafiot care se umple de imbecili ca Daea și acest Liviuț Puop; a doua oară prin ce se extrage din buzunarele părinților nu pentru “senviciuri” (cum crede imbecilul), ci pentru meditații în lipsa unui sistem corect și coerent de învățare ÎN TIMPUL orelor de clasă.
Panseurile cu și despre oaie ale imbecilului de la Agricultură, le avem și pe ale celui de la Învățământ:
„Educația e gratuită conform Constituției. În fapt, cineva trebuie să asigure această gratuitate. Statul asigură o parte din gratuitate, părintele asigură altă parte din gratuitate, copilul nu plătește nimic”, a spus săptămâna trecută Liviu Pop, răspunzând la întrebarea dacă afirmația „Educația e gratuită în România” este adevărată sau falsă.
(Foto: „Snapshot”)