Cooltura

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – Gheorghidiu la psihiatru și spectatorii la balamuc

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” e o piesă ce s-a jucat de fiecare dată la Teatrul Național Cluj cu sala plină, iar motivul succesului la public e ușor de înțeles: numele spectacolului e unul cu rezonanțe adânci în mintea oricărei persoane ce a terminat douăsprezece clase. Cu toții am studiat la școală romanul lui Camil Petrescu, la unii ne-a picat la bac, toți l-am citit, e arhicunoscut și astfel trezește în fiecare  dintre noi amintiri, nostalgii, doruri, și punerea sa în scenă devine astfel un eveniment de neratat. Problema e că spectacolul e o ratare teatrală de zile mari, o curat-murdară bătaie de joc la adresa textului dramatizat.

În viziunea celor de la Teatrul Național Cluj, personajele camilpetresciene devin grotești, caricaturale, iar Gheorghidiu, dedublat schizoid, e interpretat simultan de către doi actori. Sorin Leoveanu, în rolul lui Gheorghidiu la psihiatru, numit „El”, e îmbrăcat în hipster și pronunță replicile cu stângăcie, accentuând haotic silabele și silabisind fără sens cuvintele. Cristian Grosu îl joacă hiper-teatral pe Gheorghidiu „cel adevărat”, cu patos extrem, declamând atunci când intonația ar trebui să fie normală, și vorbind tărăgănat și plângăcios, atunci când frazele ar trebui rostite impetuos.

Gheorghidiu Teatrului Național e dus la psihiatru, psihanalizat de un al treilea personaj, introdus forțat în piesă, pentru că psihologul – Dragoș Pop e unul modern, ce vorbește la mișto cu pacientul său bolnav de gelozie, cu replici rupte parcă din mai vechile sale reprezentații de stand-up comedy.

Toate personajele, de altfel, sunt parcă de strânsură, împrumutate din alte piese, actorii nu se chinuie deloc să intre în pielea noilor roluri, iar spectatorii mai duși pe la teatru le pot ușor recunoaște specificul, din celelalte spectacole ale acestei stagiuni, după inflexiunile tipice de voce, după gestică, fizionomie, și-așa mai departe. Spectacolul devine astfel un colaj de frânturi din alte reprezentații, adunate artificial pe firul epic al „Ultimei nopți de…” numai ei știu ce!

Introducerea psihologului-psihiatru în piesă e o rezolvare facilă a dificultății punerii în scenă a acestui roman psihologic, dar o soluție nefericită, total neinspirată și nelalocul ei. La fel de neavenită este și scenografia, realizată exclusiv cu proiecții video, pe oglinzi și cortine ce se coboară și se ridică, pentru a lua ochii spectatorilor – un joc de lumini și umbre, ce de fapt doar pune în umbră întreaga poveste, nici vorbă a o scoate în evidență!

Fără excepție, personajele acestei piese sunt doar copii anemice ale celor din roman, ființe fără substanță, fără putere în glas, în interpretare, în sugestii psihologice. Lipsa de voce a actorilor e parcă vădit subliniată de multitudinea de microfoane spânzurate ostentativ deasupra lor, iar luminile scenice le șterg interpreților orice urmă de expresivitate facială: pe fondul întunecat al spațiului de joc, reflectoare puternice se concentrează punctual doar pe unul, sau pe un grup de actori, lumina fiind atât de intensă, în contrast cu întunericul, încât nu lasă să se distingă nimic relevant în spatele ei.

Am văzut de două ori acest spectacol, ce ține peste două ore. Prima dată am plecat înainte de căderea finală a cortinei, a doua oară am rezistat stoic până la sfârșit, pentru a mă minuna și de deznodământul ce nu diferă, de altfel, cu nimic, de întreaga desfășurare a acestei paranghelii: cele două personaje principale, Ela și Gheorghidiu, apar goale, în două cuburi cocalarești transparente, sugerând parcă goliciunea de substanță și de interpretare a dezamăgitoarei puneri în scenă.

Nimic nu salvează, măcar aparențele, nimic nu dă forță și sens spectacolului, nici măcar coloana sonoră triumfală, ce subliniază doar nimicnicia și teatralitatea jocului actoricesc. E o obișnuință, de altfel, la Teatrul Național, ca marile texte cu potențial dramatic să fie transformate în hilare drame de regie, scenografie și interpretare. Păcat de potențialul actorilor, irosit astfel inutil, și de resursele financiare, ce ar fi putut naște artă adevărată, nu doar kitsch.

În această versiune de „Ultimă noapte de dragoste”, marii oameni de teatru de la Naționalul clujean l-au dus pe Gheorghidiu la psihiatru, iar pe spectatori, la balamuc. Dar ce proiecții video! Ce cuburi transparente pe scenă! Ce teniși albaștri avea „El” în picioare! Ce goliciune! Și ce păcat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *