Imaginile cu ursul care continuă să se învârtă în cerc în libertate, după 20 de ani de captivitate traumatizantă, au ajuns virale. Poate și pentru că ursul ni se aseamănă mult nouă, celor care de zeci de ani trăim într-o grădină zoologică ale cărei gratii le-am întrezărit de abia acum, în martie 2020, când am realizat că nu suntem deloc oameni liberi, că bruma de libertate pe care avem impresia că o avem ni se poate lua cât ar zice guvernul liberal: Covid!
Ne învârtim, mai ales în ultimul an, în cerc, ghidați de niște îngrijitori cu tină pe bocanci și pe sub unghii, și auzim mereu venind de undeva de sus, de la un pupitru rece, o voce autoritară care ne spune ba că trebuie să stăm închiși în case, ca să fim apoi liberi – și stăm, fără efect, ba că trebuie să purtăm obligatoriu mască – și purtăm, și tot nu ne facem bine, ba că trebuie să ne vaccinăm – și vedem ce-o mai fi și cu asta! Cert e că noi facem ce ni se spune, cu consecința unică a revenirii în locul de unde am plecat. Uneori, mai rău!
Noi ne învârtim în cerc ca ursul, în cercul limitat al unei vieți care a devenit tot mai fadă, pe raza drumului scurt de acasă la serviciu, la supermarket, farmacie și unde se mai poate merge (și nu se mai poate în cele mai multe locuri). Iar îngrijitorii grădinii zoologice române, liberalii și, mai nou, acoliții lor, își dau cu stângu-n dreptul în propriul cerc restrâns de putere în care, culmea, nu se poate.
Nu se poate rezolva problema epidemiologică, fiind evident, deja, că suntem la mila noului coronavirus, care ne-ar distruge definitiv viețile și economia dacă ar vrea. Numai că nu vrea, fiindcă are nevoie de noi drept gazde. Dacă virusul avea o rată de mortalitate mai mare, până se trezeau autoritățile, eram cu toții morți și neîngropați. Pentru că nu mai rămânea cine să ne sape gropile.
Noi ne învârtim în cerc ca ursul, în timp ce îngrijitorul, guvernul impotent, nu a putut și nu poate rezolva problema multor sectoare economice, închise sau restricționate deja de prea multă vreme.
Mai grav e că guvernul liberal nu poate rezolva nici măcar problema spitalelor, care nu au putut fi dotate, extinse, construite, nici la un an de zile deja de la debutul pandemiei, în așa fel încât, cât ar fi virusul de viral, să ne încapă secțiile de boli infecțioase pe toți cei care am putea avea nevoie.
Nu se poate, mai nou, nici o platformă de vaccinare să fie funcțională de la cap la coadă, nici un program de vaccinare să fie coerent.
Se poate, în schimb, să fie închiși oamenii de-a valma în cuștile propriilor lor case, să le fie înghețate salariile, să li se desființeze veniturile multora, se poate să ne învârtim în cerc ca urșii, întreaga populație, cu iluzia tot mai îndepărtată a libertății de odinioară, cu iluzia că în această țară putem să ne decidem viața.
Sindromul ursului care se învârte în cerc îl avem cu toții, de la mic la mare, de la omul simplu la orbanul, iohannisul sau câțul simplu.
Diferența dintre noi și ursul din imagini e că ursul se învârte ca în cușcă în libertate, iar noi ne vom învârti mereu într-o cușcă, la zoo. Din această ingrată condiție socială nu vom putea scăpa niciodată. Toți suntem ursul care se-nvârte-n cerc: