Printre case cu etaj si blocuri vechi, din cateva cocioabe iese fum gros, de lemne. Suntem in centrul Clujului, la 50 de metri de viitoarea sala Polivalenta, la cateva sute de metri de cel mai scump stadion din Transilvania, iar in fata noastra se deschide un peisaj ireal. Strazi inguste, de doi metri, ascund familii numeroase de tigani, in care, inevitabil, cativa sunt hoti cu antecedente. Sa te plimbi la pas pe aici e un pericol, e zona lor, micul cartier in care toti se cunosc de mici si traiesc dupa legea strazii.
Cobzarilor, Brutarilor, Stamba, Salciilor. Strazi populate de familii de tigani in curtile carora carucioarele de fier stau parcate alaturi de masini cu numere de Franta sau Spania. Asta, in cele mai bune cazuri. Cei mai nefericiti dintre ei, adica majoritatea, se spala la intrarea in casa, in lighene rupte si murdare si gatesc in fundul curtii, pe sobe cu plita, din care ies fumuri groase, inecacioase.
Din cand in cand, o manea rupe tacerea. “Pupu si Livia” sta scris pe o poarta din fier, ca semn al proclamarii teritoriului. De dupa gard se aude o voce de lautar, fredonand o manea: “Mama ta nu ma vrea, e impotriva mea”. Doi pustani de vreo 16 ani sprijina o bordura, la bustul gol. Dupa ce trecem de ei, ii auzim complotand: “Cine se crede astea, ma?”.
Le-am calcat teritoriul. Pe strada lor, nu indrazneste mai nimeni sa calce, nici macar in miezul zilei. E un cartier in care tiganii fac legea, mai nimeni nu lucreaza, dar majoritatea fura. Saptamana trecuta, politistii au recuperat de aici mai multe biciclete, furate de un pusti de 14 ani. Una dintre ele a fost vanduta la o jumatate de ora dupa ce a furat-o pe un pret derizoriu, de 80 de lei. In realitate, bicicleta valoreaza peste 2.500 de lei.
Azi, un tanar tuciuriu, fredonand manele, trece pe langa noi pedaland o bicicleta albastra care ii este vizibil mica. Cel mai probabil, e furata. Si nici urma de politie.
Cobzarilor e cea mai napastuita dintre strazile locuite de romi. Aici, autoritatile au uitat sa toarne asfalt, iar ulita de doi metri latime figureaza ca fiind reparata. Cei mai pasnici dintre locuitori, singurii care au poarta deschisa, sunt membrii familiei Berchi. Ne invita in curte, apoi in casa, la o poveste. Nu sunt mandri de situatia lor si se plang de saracie. Familia lor e, insa, onesta. In trecut, au avut probleme cu legea, dar acum s-au dat pe brazda – decat sa dea in cap, mai bine sa munceasca pentru 100 de lei pe luna.
Monica Berchi, de 45 de ani, are 5 copii si trei nepoti in ingrijire. In total, in casa cu patru camere locuiesc 11 persoane. Adica in spatele restaurantului de patru stele Arena si vizavi de Sala Polivalenta. Din cei 5 copii, doar unul lucreaza, e sofer de taxi.
“Multi care locuiesc aici merg pe gunoaie, pe la blocuri. Si sotul merge, mai aduna un fier, mai gaseste sticle, cupru”, ne marturiseste Monica.
Femeia spune ca e greu sa hraneasca o familie de 11 suflete. Noroc cu ajutorul social, de vreo 90 de lei pe luna. Pentru acesti bani, sotul sau, Vasile, lucreaza la Serviciul de Asistenta sociala al Primariei aproape in fiecare zi. Mai primesc si patru portii de mancare de la Cantina sociala.
“Eu iau o data pe luna. Sotul e cu hepatita B si trebuie sa manance la regim”, spune ea.
Sotul sau tocmai intra in curte, pune o oala de aluminiu pe soba cu plita de langa gard si-si da jos camasa. Un barbat implinit, mic de statura. Pe mana dreapta sta tatuat, cu litere departate si verzulii, numele unei foste iubiri din tinerete: Anicuta. E iute la vorba si hotarat. Azi a carat 20 de mese pentru vanzatorii ambulanti din Piata Mihai Viteazu. Dupa serviciu, sta cu nepotul Florinel, un copil de cinci ani, blond cu ochii verzi, migdalati.
“Hai, mama, imbraca-ma”, striga copilull catre bunica lui, dupa ce ia o gura sanatoasa de suc dintr-un pet. Topaie imbracat doar in chiloti si sosete, sprinten ca un iedut, prin curte si pe la poarta. Chiar daca are 5 ani, are o statura impunatoare, spate lat si atitudine pe masura.
Ragaie zgomotos cand ia sticla de la gura si maraie printre dinti, fara niciun fel de resentiment, “scuze”. In cele din urma, Florinel isi ia singur o pereche de pantaloni scurti, iar bunica lui se chinuie sa-l incalte cateva minute bune. Apoi pleaca fara tricou, cu bicicleta. “E baiat mare, anul acesta intra in grupa Magicienilor”, se mandreste femeia.
Salariu de riveran al centrului – 100 de lei
Vasile Berchis a lucrat, pana acum cativa ani, la fabrica de bere Ursus, insa a fost dat afara inainte de inchiderea ei. Bunicul familiei spune ca e mai bine sa castigi 90 de lei pe luna decat sa mergi la furat. Copiii sai lucreaza peste vara, cu ziua, pe unde pot. Cea mica e plecata la mare, in tabara, cu o fundatie ce-si are sediul la cateva strazi distanta.
“Si eu am avut doi baieti inchisi, ultimul a scapat in toamna. Au furat cu prietenii. In cartierul asta, pentru un plic iti da in cap. Degeaba i-am spus “Mai copile, stai cuminte”, ca ies afara, se intalnesc mai multi si mi-aduce necaz”, ne marturiseste Monica. Unul dintre baieti a stat trei ani in inchisoare, iar celalalt aproape doi.
Familia Berchis locuieste in casa de pe strada Cobzarilor de 20 de ani, de cand a cumparat-o cu 11 milioane. Acum, numai terenul de sub ea valoreaza cateva zeci de mii de euro, insa femeia spune ca nu poate sa vanda casa, pentru ca nu i-ar ajunge banii sa cumpere locuinte pentru toti copiii sai.
La nici un metru distanta de casa, incepe o alta curte, o alta poveste, o alta familie. Vecinii din stanga sunt o familie numeroasa, cu 6 copii. In plus, in acea curte mai traieste inca o familie cu inca un copil. Nu lucreaza niciunul.
“Am avut ajutorul social, am lucrat la Primarie si de 6 luni nu mai avem niciun venit. Adunam fier vechi ca sa ne intretinem”. Din cei sase copii, unul e bolnav. “Acum trebuie sa-i fac pensie”, nadajduieste Ana, sa mai scoata un ban de la stat.
Din curtea vecina se aude vocea Monicai. Il cheama pe Florinel la masa. Baiatul fuge prin fata portii si rade: “Nu mi-e foame, ca am mancat zori de zeama”. Viseaza sa traiasca intr-o casa mare, cum e cea a „tiganilor de aici, vecini, care au un aprozar. Aia is bogati”.
Nici lor nu le merge rau. Napastuitii de pe cele patru strazi traiesc in confortul secolului XXI, cel putin tehnologic vorbind: peste tot pe strada sunt retele wi-fi, denumite „Gogu”, „Felix” sau „Mirela”, iar de pe casele care stau sa se darame, se inalta antene parabolice. Se face tarziu, trebuie sa plecam, oamenii vor sa se uite la stirile de la ora cinci.