“Statul ocroteşte familia”, este fraza cu care păşesc în viaţa de cuplu toţi tinerii care aleg să se căsătorească. Problema este că „statul” numai la familia acelor tineri nu se gândeşte. Singura “familie” care este ocrotită în România este aceea care dă ţepe.
Am aflat că norvegienii dau câte un milion de dolari aceluia dintre ei care reuşeşte să supravieţuiască, timp de un an de zile, pe una dintre multele lor insuliţe, având la dispoziţie, ca Robinson Crusoe, o umbrelă, un pumn de cuie şi o legătură de zarzavat. Cică acela care reuşeşte să supravieţuiască în atari condiţii, când i se dă milionul de dolari pe mână, în condiţiile economiei de piaţă, va face praf şi pulbere respectiva piaţă. Ce să spun? Noi suntem vreo 20 de milioane de români care merităm milionul de dolari.
Nu rezistăm noi de 2000 de ani pe „insula noastră de latinitate”? Rezistăm. Şi asta în condiţiile în care, spre deosebire de „robinsonii” norvegieni, pentru a vedea ziua de mâine, trebuie să alungăm cu băţul haita de politicieni care, de-a valma cu asistații şi amcii lor de cumetrie, ne dau târcoale şi ne sfâşie agoniseala de-o viaţă…
Acum realizez că am fost întotdeauna un popor bântuit de spectrul viitorului: în 1872, prin inaugurarea Gării de Nord din Bucureşti, nu am pus bazele primei linii ferate, ci am costruit primul cămin-adăpost pentru viitorii aurolaci ai epocii post-decembriste.