Plina de calitati, jumatatea noastra nici ca poate fi descrisa cu adevarat. Atat este de complexa, misterioasa si nemarginita. Cand este in starea de “indragostire”, orice parte a fiintei celuilalt este un tarm insorit, care nu poate exista pe deplin in cuvinte. Intotdeauna mai ramane inca ceva de spus, inca ceva de adaugat, inca un strop de vis si fantezie de destainuit.
In starea de “indragostire” plutesti, dansezi, simti atingerea ingerilor, visezi si speri. Adica faci orice dovedeste starea de care esti cuprins. Cuvintele, daca e sa le folosesti, sunt fragmente fierbinti. Si, de multe ori, parand a nu avea starea de gratie, care este “indragostirea”.
O recunoastem sau nu, de multe ori ne este dor de aceasta stare de nepaipomenita libertate interioara de a-l privi in ochi pe celalalt pentru a-i simti inima, de a-l atinge pentru a ne infiora ca este atat de altfel, ca ne apartine, ca face parte din fiinta noastra.
Insa cel mai dor ne este, probabil, de sentimentul nefiresc ca el sau ea ne locuieste. Inchidem ochii si, dintr-o data, suntem invadati de o nemarginita bucurie, fericire si pace. E ca si cum acolo, undeva, in toata fiinta noastra biologica pluteste ceva, ne mangaie fara sa ne atinga, ne invaluie fara sa ne acopere orizontul, ne tine de mana fara a spune unde ne duce.
De aceea, cand o intalnim sau il intalnim, nu cuvintele sunt partea noastra cea mai puternica. Realitatea este prea stramta pentru universul care suntem atunci cand “indragostirea” ca stare de spirit ne-a cuprins si ne-a ravasit automatismele cotidiene si inertiile. Din cand in cand, ar trebui sa reinventam jocul acesta al “indragostirii” pentru a vedea unde suntem si spre ce aspiram.
Inchidem ochii si ni-l imaginam pe celalalt plin de toate calitatile. Tot ce este mai frumos, mai bun, mai deosebit, toate fac parte din fiinta lui sau al ei. Simtim ceva? Asociem trairilor din acel moment locatii, situatii, evenimente, amintiri, imagini si dorinte. Daca si celalalt face acelasi lucru, eventual in acelasi timp, atunci cu siguranta, comunicarea este perfecta.
Dupa aceea este imposibil sa fim cei de dinainte. Sufletul nostru, caci despre el este vorba, razbate in caldura gestului, frumusetea rostirii, protectia nenumaratelor actiuni. In zadar lectii de educatie, maniere civilizate, sfaturi intelepte. Daca celalalt nu este o prezenta interioara coplesitoare atunci cand il gandim, rupturile marunte si zilnice, duc trepta, in final, la dezastre.
De aceea, este izbavitor jocul imaginat mai sus. Indeparteaza zgura si monotonia vietii cotidiene, care, acoperindu-ne sufletul zvapaiat, acopera si fiinta celuilat, asa cum era ea pe cand eram indragostiti. Cum si prieteniei ii este necesar un astfel de exercitiu, iubirii cu atat mai mult. Incercati si n-o sa va para rau!