Simion Suciu e un om simplu, care a trăit o viață întreagă cu respect și cu devotament față de oameni și de divinitate. Asta devine evident acum când, la 77 de ani, te frapează, de la prima vedere, imaginea sa arhetipală, venită parcă din „illo tempore”, din acele timpuri de legendă, când veșnicia s-a născut la sat, iar satul însemna o vatră de spiritualitate.
În gospodăria sa, Simion Suciu a strâns de-a lungul anilor o colecție impresionantă de obiecte vechi, unele create de mâna omului, altele adunate din baia de nisip a satului Vechea, din județul Cluj, neatinse de om, dar cu forme umane, îngerești, de sfinți care se roagă neîncetat, împietriți în eternitate.
Simion Suciu a fost dascăl o viață întreagă, în satul natal, iar, după pensionare, a devenit pictor și scriitor. Un talent nativ, neșlefuit prin nicio școală de specialitate, artistul a pictat peste 300 de tablouri, pe care intenționează să le expună într-un muzeu-spațiu expozițional, în curs de construcție, în propria ogradă. Viitorul muzeu va cuprinde și obiecte arheologice și etnografice adunate de Simion de-a lungul vieții, picturi și, în plus, poveștile din vechime, pline de farmec, ale unui intelectual autentic al satului tradițional românesc.
20 de kilometri pe jos, pe drumul spre Școala Pedagogică
Simion Suciu s-a născut în data de 4 august 1938, în satul Vechea, într-o familie de țărani, ce avea 4 copii. Fratele mai mare, Alexa, a urmat Școala Normală de Învățători dar, în cel de-al treilea an de studiu și în al douăzecilea an de viață, a trecut în neființă.
Simion a făcut clasele primare în satul natal, apoi a continuat gimnaziul în satul Deușu. În 1952 a dat admitere la Școala Pedagogică, pentru a urma visul fratelui său, care îl veghea din cer:
„Împreună cu colegul meu, Eugen Goga, pe jos ne-am dus până la Cluj, 20 de kilometri, am dat examen, am reușit, și în ʼ56 am terminat Școala Pedagogică și am fost repartizat în satul meu, în Vechea.”
În 1961, tânărul învățător a plecat în armată, la grăniceri, în zona Timișoarei. La întoarcerea din armată, s-a întâlnit cu profesorul său de educație fizică, Gheorghe Comănaru, primul decan al Institutului Pedagogic de 3 ani, în cadrul căruia se înființase Facultatea de Educație Fizică și Sport. În școală, Simion a fost și un bun sportiv, a excelat la atletism și la gimnastică, și astfel, Gheorghe Comănaru l-a îndemnat să dea admitere la Institut. Simion i-a urmat sfatul și a făcut facultatea la fără frecvență, în timp ce lucra ca profesor suplinitor de educație fizică la Școala Generală din Deușu.
Profesor de educație fizică, muzică și desen
După absolvirea studiilor superioare, Simion Suciu a devenit profesor titular la școala din Deușu, o școală mare pe vremea aceea, unde învățau copiii din mai multe sate învecinate:
„Învățământul pe atunci era mai ordonat, programele erau așezate mai bine și știai ce ai de făcut. La școala din Deușu au venit copiii din Vechea, Deușu, Măcicaș, Săliștea Veche, Făureni și, nemaiîncăpând în vechea clădire, a fost necesară construirea unei noi școli, între satul Deușu și Vechea. În 1971 am terminat construcția și am început să funcționăm în școala actuală, una dintre cele mai frumoase din județ, dar care acum e fără elevi – Ceaușescu le-a dat case în Cluj, tineretul s-a dus și nu au mai fost copii.
Pe vremea mea, am avut și clasele a IX-a și a X-a și am avut parte de cadre didactice foarte bune, am fost câțiva consăteni care am participat și la construcția școlii, vrednic de pomenire fiind profesorul Eugen Goga – pe pământul bunicilor și părinților lui s-a început construirea școlii, apoi a fost mulți ani director.”
Pentru că profesorii de educație fizică aveau catedra de 22 de ore, Simion Suciu a predat, pe lângă educație fizică, și muzică și desen, pe baza cunoștințelor însușite în Școala Pedagogică. Chiar dacă nu avea studii superioare în aceste domenii ale artei, i-a inspirat și îndrumat pe unii elevi, care au devenit mai apoi cunoscuți artiști plastici:
„Unul dintre elevii mei a fost Vasile Mureșan. L-am sfătuit, i-am arătat cum să deseneze, a intrat la Liceul de Artă, apoi la Institutul de Arte Plastice «Ion Andreescu», pe care l-a terminat la secția de sculptură-pictură, devenind profesor la Târgu Mureș. A ajuns pictor mare, cu activitate bogată, cu expoziții în țară și în străinătate. A turnat și statui și e unul dintre cei mai buni organizatori ai activității pictorilor din Târgu Mureș, organizând multe tabere de pictură.”
„Și pietrele se roagă, adunate la un loc”
Ca profesor, Simion Suciu a fost și comandant de unitate de pionieri și, cu prilejul concursurilor de căutători de comori, a descoperit, împreună cu elevii săi, pe raza satului Deușu, comori arheologice inestimabile:
„Am descoperit multe fragmente ceramice, pe care le-am adunat mai apoi, timp de 30 de ani, și le-am prezentat unor experți din cadrul Muzeului de Istorie a Transilvaniei. Descoperirile au fost cercetate de arheologi, care m-au ajutat în această activitate, au datat fragmentele găsite și au scris comunicări științifice despre așezările noastre, care au fost fixate și pe hărțile digitale. Am fost vizitat și de arheologi, de profesori din străinătate, din Anglia și din Italia, pe care i-am dus să vadă locul unde am descoperit diferite cioburi (chiar și o urnă funerară și un vârf de suliță din bronz), acum zeci de ani.
Aici a fost fund de mare. Suntem pe un fund de mare, dovadă sunt fosilele pe care le-am găsit în baia de nisip a satului Vechea, de unde provin și pietrele pe care le-am așezat acum în curtea mea, care au diferite înfățișări, unele de sfinți. Și pietrele se roagă, adunate la un loc; stau aplecate și au diferite forme interesante.
Pietrele sunt creația lui Dumnezeu, nu s-a atins nimeni de ele, așa le-am găsit în pământ. Nu sunt sculptate de mâna omului, înfățișările pe care le au sunt creația divinității. Le-am dat diverse nume: Maica Sfântă, Gemenii, Domnișoara Pogany, în funcție de asemănări, dar fiecare le privește cu imaginația lui…”
Simion Suciu este un om cu o credință nestrămutată în Dumnezeu și, ca atare, nu a fost preocupat doar de creația sculpturală a divinității, ci și de locul străvechi de închinare din satul său, o bisericuță din lemn, cu hramul Sfântului Dumitru, construită în anul 1726, de Toma Săcală, din material lemnos din pădurea locală:
„Popoarele migratoare, când veneau, intrau cu cal și călăreț în biserică, să fure, o spurcau, așa că ușa e scundă, mică, pentru a împiedica acest lucru și pentru ca, atunci când trece pragul, credinciosul să se smerească. Biserica a avut 4 icoane, pictate pe lemn în anul 1748, dintre care 3 mai există. Am fost pasionat de toate acestea și, în afară de preocuparea de a prezerva toate aceste valori, am adunat și multe lucruri etnografice și obiecte țărănești, pe care intenționez să le expun într-un viitor muzeu, în satul Vechea.”
Pictor și scriitor de stări sufletești
Îndemnat de fostul său elev, Vasile Mureșan, Simion Suciu, de 15 ani, de când s-a pensionat, a început să picteze, iar în urma unui eveniment nefericit din viața sa a simțit nevoia să-și aștearnă stările sufletești și sub formă de poezie:
„Am peste 300 de tablouri, nu am vândut nimic, nu mă pot despărți de ceea ce fac. Am dăruit numai copiilor mei și unor prieteni.
Din cauza unui eveniment trist din viața mea, trecerea în neființă a soției, am fost foarte necăjit și nopți întregi tot felul de gânduri au dat peste mine. Atunci am început să le scriu pe hârtie, ca să nu dispară, și așa au apărut cărțile mele: «Gândurile mele» și «Rămășagul. Cugetări».”
Cele două cărți scrise de Simion Suciu nu au neapărat o valoare estetică, literară, ele reprezintă gândurile sincere și fruste ale unui om simplu, nu ale unui scriitor, însă încărcătura sufletească autentică și caracterul lor de confesiune le conferă o valoare spirituală deosebită:
„În «Gândurile mele» am scris despre satul meu, despre biserică, școală, despre părinții și copiii mei, despre soție. Toate cu credință în Dumnezeu și am expus numai adevăruri.
În «Rămășagul» e o poveste pe care am ascultat-o la gura sobei. În căsuța veche în care am copilărit veneau vecinii și spuneau tot felul de povești, întâmplări din viața lor, de la șezători, din armată, din război, de pe unde pasul lui Dumnezeu i-a purtat. Noi, cei 4 frați, într-un pat așezați, ascultam poveștile lor și astfel mi-a rămas întipărită în minte și povestea «Rămășagul».
La început am scris pe foi, pe care le-am xeroxat și le-am dăruit așa xeroxate la unul, la altul, să le citească; oamenii s-au bucurat, le-au plăcut și doctorul veterinar m-a îndemnat să tipăresc gândurile mele, spunând că cei care vor citi aceste cărticele își vor aduce aminte de cei dragi, plecați mai devreme sau mai târziu la cele veșnice, și își vor aminti de Dumnezeu.
Dumnezeu mi-a dat sănătate și m-a ajutat să scriu, să pictez, pentru că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să scriu și să tipăresc ce am scris, sau să creez tablouri. Nu mă consider nici scriitor, nici pictor, astea au venit peste mine ca un dar de la Dumnezeu, și mă bucur că lucrările mele sunt bine primite și apreciate.”
Simion Suciu intenționează să deschidă o expoziție-muzeu, pentru a le arăta tuturor celor ce-i vor trece pragul gospodăriei, obiectele create, sau descoperite, adunate în întreaga sa viață:
„Am amenajat două încăperi în care voi expune obiecte care aparțin muzeului. Noi adunăm rămășițele trecutului, iar eu am multe rămășițe ale trecutului, relicve arheologice sau obiecte pe care le-au folosit țăranii la munca câmpului.”
„Am iubit oamenii, am căutat să fiu cât mai drept și corect”
„Am fost dascăl în satul meu natal, am iubit oamenii, copiii, m-am preocupat de educația lor, am căutat să fiu cât mai corect și mai drept în deciziile mele. Mi-am făcut datoria ca învățător, ca profesor, timp de 44 de ani, la școala din satul meu”, este felul în care se definește Simion Suciu, ca om, printre oameni. Umanitatea a învățat-o de la dascălii săi și își dorește să o transmită mai departe:
„Noi am avut în Școala Pedagogică cei mai buni profesori pe care i-a cunoscut Clujul! Ei ne-au îndrumat și ne-au învățat să fim apropiați de oameni, de copii, să nu uităm trecutul istoric al satului unde vom ajunge dascăli, să căutăm să ducem mai departe progresul științei.
I-am avut la suflet pe acești profesori, i-am considerat exemple de urmat în viața noastră de zi cu zi. Pe elevii de astăzi îi sfătuiesc să învețe numai lucruri bune și frumoase, să fie muncitori, ascultători, și mai mult cu credință în Dumnezeu!
Niciodată în această viață nu vom reuși să facem tot ce ne dorim. Dar e important să ne împodobim sufletul cu fapte bune!”