Suntem în război. Un război neconvențional. Inamicul, perfid, nevăzut, ne dă peste cap viețile, ia vieți, nenorocește vieți. Citeam undeva că în Coreea de Sud s-a făcut un studiu despre cum ne afectează Covid-19. Potrivit cercetătorilor, dintre cei care scapă de moarte, undeva la 10% scapă fără sechele. Restul ies din boală cu altă boală. Covid-19 le atacă fie plămânii, fie ficatul, fie rinichii, fie creierul, fie dă diabet. Odată intrat în organism, noul coronavirus este programat să caute și să găsească orice vulnerabilitate, cât de mică. Orice microfisură din organismul nostru este o oportunitate pentru acest inamic nemilos. Acolo atacă, acolo lovește. E și un război psihologic. Pentru că, te gândești, ce se întâmplă cu mine dacă mă infectez? Scap, mor? Iar dacă scap voi mai fi același, sau voi rămâne nenorocit pe viață? E o loterie și nu ai cum să știi ce loz vei trage. Nu e deloc confortabil să trăiești cu această perspectivă. De aceea nu mă mir că unii aleg să nege existența sau gravitatea acestui virus. Psihologic, această negare e o formă de apărare. Este război, iar noi nu avem alte mijloace de a purta acest război decât masca, distanțarea și igiena. Să porți mască nu e greu. E neplăcut, dar, cu puțină bunăvoință se poate. Până la urmă te obișnuiești. Gândiți-vă numai la cadrele medicale, care poartă masca în drum spre locul de muncă, la locul de muncă și, apoi, în drum spre casă. Dacă ei pot, noi de ce nu am putea? Dacă ei nu mor că poartă masca, nici noi nu vom muri. Să fiți siguri. Să păstrezi distanța înseamnă să renunți la chefuri cu prietenii, la spectacole, concerte, la nunți, botezuri și înmormântări. Să stai o vreme mai mult pe-acasă. Nu zic că-i ușor, dar nici imposibil. Până la urmă sunt atâtea posibilități de a-ți petrece timpul în mod plăcut. Poți citi, poți alege dintre sute de canale de televiziune sau radio, poți naviga pe internet, poți să stai de vorba cu prietenii la telefon. Gândiți-vă numai la cei care au trecut prin cele două războaie mondiale. Au trăi în lipsuri cumplite, în condiții pe care, acum, nici să vi le imaginați nu puteți. Pe front sau acasă, fiecare zi a lor a fost o luptă pentru supraviețuire. Dacă ei au putut să răzbească, și noi putem. Spălați-vă pe mâini. Un act banal, de bun-simț. Da, vă vine a crede sau nu, unora le e greu că nu-s obișnuiți. Să învețe să se obișnuiască, pentru că parcă e mai bine cu apă și săpun, decât cu popă și prohod.
Dacă ne uităm ce se întâmplă la noi și în lume, trebuie să recunoaștem că războiul e pierdut. Singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să limităm pagubele. Am ajuns în faza „scapă cine poate”. Este important să conștietizăm acest lucru și să încercăm să mergem înainte, să rămânem întregi până la venirea vaccinului. Dar dacă nu va fi nici un vaccin? Căci noul coronavirus este o mare necunoscută. Nici acum nu știm mai multe despre el, decât știam în urmă cu 8 sau 10 luni. Dacă vă amintiți, la început se spunea că nu atacă tinerii. Uite că-i atacă și-i omoară. Dacă vă amintiți, la începutul pandemiei speram că, odată cu căldura, vom scăpa. Nu s-a întâmplat. S-a dovedit că noul coronavirus, spre deosebire de ceilalți viruși, rezistă la căldură. Nu pot să nu mă întreb, prin urmare, ce se va întâmpla dacă oamenii de știință nu vor găsi leacul noului coronavirus? Sunt voci care, deja, avansează un scenariu în lipsa unui vaccin. Este vorba despre bine-cunoscuta „imunizare de turmă”, teorie conform căreia virusul va dispărea odată ce 70% din populație va trece prin infecție. Întrebarea este câți dintre cei 70% vor mai râmâne în picioare? Și cu ce preț? Dacă este să încerc o proiecție asupra viitorului, ținând cont de evoluția de până acum, tot ce pot să spun este că, din ce văd, va fi mai rău, din ce în ce mai rău. Nu trebuie să fii cine știe cât de perspicace să vezi acest lucru. Unde vom ajunge, care vor fi proporțiile dezastrului, nu pot să-mi imaginez. Nu mă duce mintea. Ce va fi, va fi. Și vom vedea. Care vom mai avea zile.