România alocă pentru sănătate, în medie cam 580 de euro pe cap de locuitor în fiecare an, aceasta fiind cea mai mică sumă înregistrată în rândul satelor membre ale Uniunii Europene. Cel puţin aşa arată datele publicate anual de Eurostat. Suntem, ca de obicei, „mândria” cozii Europei. Totuşi, de dragul unei discuţii, 580 de euro, de înmulţit cu 20 de milioane, câţi eram la momentul alocării, înainte de „recensământ”, fac 11.600.000.000 de miliarde de euro, bani neantizaţi, anual, fără rezultate palpabile într-un sac fără de fund al lăcomiei și nesimțirii politice.
Asta ca să ne văităm de subfinanţarea sistemului… care este un drept al cetăţenului. (Deh!), Constituţia României în care, la articolul 34 scrie (în mod inutil): „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”. Iată cum toţi cei responsabili devin analfabeţi când e vorba să se raporteze la drepturile cetăţenilor şi brusc specialişti când trebuie să mulgă obligaţii de pe spinarea aceloraşi cetăţeni. Noi plătim ca să vedem imagini șocante cu pacienți dezbrăcați pe holuri, mizerie de nedescris și cadavre abandonate în saci de plastic în pat, sau câte un biet domn „Lăzărescu” azvârlit cu perfuzia în mână din Ambulanţă să moară pe câte un maldăr de zăpadă la colţul străzii.
Populimea e doar turma de sclaveți ale căror portofele și capacitate de muncă trebuiesc mulse în beneficiul noii nomenclaturi – Nimenclatura celor de pe care curgeau zdrențele falimentului personal la lovitura de stat din Decembrie 1989 şi care s-au căpătuit dând cu limba, dar tot în faliment se zbat, cel moral, chit că nu le pasă.
Populimea e tratată în mizerie și în curul gol pe holurile câte unei mizerii de clădiri, impropriu numită spital, veche de decenii, gata să ardă ca o torță, sau să le cadă pacienților în cap.
Şi, totuşi, unde sunt banii? Aceia care, chipurile, lipsesc şi de lipsa cărora se plâng cu toţii? Că lipsesc nu numai medicamentele, dar și materiale sanitare, iar cadrele medicale sunt puse în situația de a improviza. Dar tot pe spinarea pacienţilor care sunt puși să cumpere medicamente, feşe, dezinfectant, să vină cu cearceaful şi perna de acasă. Cam ca la exerciţiul de simulare a unui accident nuclear pe vremea lui Nea’ Ceaşcă: „ce faceţi în caz de deflagraţie nucleară?” „Ne luăm cearceafurile şi ne îndreptăm, disciplinaţi, către cimitir”.
Asta au devenit spitalele statului român: „ţintirimele săracilor”. Dar la intrare stă întotdeauna „Charon” să ceară plicul (indiferent de cât le-au crescut salariile medicilor). De ce mai plătim asigurări de sănătate din moment ce „obolul” oricum se plăteşte?
De ce mai avem legi?
Ca să aflăm că lipsesc seringile, eprubetele pentru analizele de sânge, leucoplastul, gipsul, tifonul, lucruri esențiale pentru un spital. Că, fie personalul medical cumpără din banii personali o parte din aceste materiale, pentru a-și desfășura activitatea, fie le-au spus pacienţilor să vină cu ele de acasă.
Când oamenii intră într-un spital, prima lor grijă este să-i întrebe pe ceilalţi pacienţi cât este şpaga la doctor şi cât la asistente.
Într-un spital din România, toate buzunarele sunt pline cu bani. Banii curg din buzunarele celor lungiţi în pat de durere în buzunarele acelor „Dumnezei în alb” care stau în picioare cu mâna întinsă. Unde nu se cere şpagă, medicul nu zice nu, dacă-i pui în buzunar 300 de lei – e un obicei strămoşesc să fii recunoscător, nu? Plicul se bagă, discret, în halatul alb sau albastru, dacă vrei să fii luat în seamă.
Iar „plicul” are şi altfel de faţă: „Dumnezeul în alb” lucrează la stat, dar s-au epuizat banii daţi „de stat” pentru consultări gratuite, aşa că, deşi ai contribuit la fondul de sănătate timp de 20, 30 de ani, ai contribuit degeaba. Aşa că ţi se recomandă un consult la o clinică privată unde o examinare de 10 minute costă. Spitalele publice nu mai sunt spitale, ci secţii de triere a bolnavilor către diverse afaceri private de sănătate. De acolo se racolează clientelă într-o adevărată „suveică” de trimis la „particular” bolnavi selectaţi pe banii statului. Dacă nici asta nu e fraudă, nici eu nu mai sunt jurnalist.
Mai scrie (degeaba) în Constituţie: „Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.”
Care lege, cea făcută de veterinari, cântăreţi, golani de galerii de fotbal, falimentatori şi alţi muncitori cu limba?
Un exemplu din actualul Guvern: Kelemen Hunor, actualmente vice prim-ministru, vine din presă, începutul vieții sale profesionale găsindu-l în poziția de redactor la Radio Cluj, emisiunea în limba maghiară, în perioada 1990-1997. Kelemen are două specializări universitare: medicina veterinară și filosofia, dar nici una dintre acestea nu-l recomanda să ajungă, în 2019, ministru al Culturii și apoi vicepremier, în 2022. Dară-mi-te să facă legi… Şi, oricum, agenda lui nu e agenda României, câtă vreme el şi UDMR sunt înhămaţi la căruţa Fidesz a lui Viktor Orban.
Cum v-am mai zis: ce să le ceri unor politicieni care, în 30 de ani, au construit un singur spital? Și care pe timp de pandemie au avut ca singură grijă cum să scape de controlul pe licitații și cum să-și încredințeze parandărătul (mita, șpaga) la modul direct. Hoţul nu se converteşte în băiat de treabă decât în cărţi şi filme. Așa că, luați exemplu, cetățeni: nu mai furați curent, faceți firme de apartament – preferatele în afaceri ale statului mafiot român, cele care ne alungă peste hotare adevăratele afaceri creatoare de valoare și locuri de muncă.
E lesne de înțeles de ce firma de apartament este mai profitabilă decât o afacere reală în economia de „paiață” pe care o mimează statul interlop român: nu depune nici un efort pentru a exista și a câștiga fără număr, fără număr. Nu are costuri financiare. Nu consumă nervi, timp și energie, pentru că nu se întâlnește niciodată cu prevederile fiscalității ridicate. Nu se rătăcește în hățișul reglementărilor stufoase și interpretabile. Nu are de-a face cu impredictibilitatea legislației și birocrației românești. Firma de apartament cu protecție politică are “dreptul politic” la evaziune fiscală. Deci, poate angaja la negru, poate face afaceri cu statul șamd.
Și nu uitați: orice consum produce pagube. Pagubele trebuiesc recuperate. Statul le va recupera de la cetățenii săi. Care cetățeni, v-am mai zis, în ziua votului stau ascunși în spatele votului „care nu contează” și cred că torpilează sistemul.
Nu îl torpilează, îl întăresc.