Pentru o secunda, chiar am crezut ca ziua de ieri va fi o zi de doliu national. Ma si gandeam ce vor difuza posturile de televiziune, radiourile, ce vor scrie ziarele, care va fi atitudinea presei si a politicienilor fata de aceasta zi.
Dupa ce am vazut ca s-a intamplat ieri, imi dau seama ca noi nu intelegem ce inseamna cu adevarat doliul. Nu ne dam seama care este semnificatia unei astfel de zile, si nu stim sa gestionam actiunile si emotiile noastre, omitem simbolistica doliului. In loc sa ne aratam empatici si solidari, fata de cei care au pierdut pe cineva, dandu-le liniste si lasandu-i sa se gandeasca in liniste la mortii lor, le confiscam prin orice mijloace mediatice momentul lor de durere transformandu-l intr-un circ mediatic.
Multi dintre cei care jelesc acum nu isi dau inca seama ce inseamna asta pentru ei, pentru destinul lor si nu realizeaza ca legatura lor cu cei morti este rupta pentru totdeauna. Nevoia lor de liniste este acum mai mare ca niciodata. Nu nevoia unui spectacol public este prima lor necesitate, iar sentimentul omului simplu, in prima faza a acestei crizei sufletesti, este ca impietezi memoria celor morti vorbind despre ei cata vreme tu nu ii cunosti.
In aceste momente in sufletul lor se defineste o noua legatura cu cel disparut si i se acorda un alt loc, iar ca etapa ea poate fi considerata una de dezvoltare personala, gandindu-ne cum comportamentul multora dintre noi se schimba dupa o astfel de pierdere. Durerea cu care se confrunta copiii si parintii celor morti, la fel ca si moartea, este in cultura crestina un tabu, este o stare de fapt care nu poate fi depasita decat dupa inmormantare. Suntem tributari acestor dogme si inconstient le urmam.
Doliul ca si constructie culturala este asa cum il stim cu totii, imbracamintea inchisa la culoare, un aer smerit, vorbe putine si o morga bine aleasa, in timp ce zambetul, umorul si actiunile fara o oarecare greutate nu sunt considerate comportament adecvat in astfel de situatii. In acelasi fel, statul incearca sa-si trateze supusii oferindu-le onorurile, ca un act cultural asupra caruia am convenit in momentul in care am admis ca suntem cetateni ai sai. Este oarecum o dovada ca te considera apartinator si supus al sau, este o forma de respect amestecat cu vinovatie pentru ca nu poate face nimic mai mult pentru tine, este oarecum o plata in avans fata de etapa urmatoare, in care acest tip de disparitii dau nastere la isterii de grup in care se cere la fel ca si in Evul mediu capul cuiva.
Pregatindu-se oarecum de reactia care urmeaza, politicienii nu pierd vremea si, sub masca empatiei, au inceput chiar din seara accidentului si pana in ziua doliului national sa produca circul mediatic national, aratand cu degetul vinovatii peste tot, parca de frica sa nu fie ei aratati. Au reactii aidoma copiilor pe care daca ii intrebi ce au facut rau, stau putin sa se gandeasca, ce ai putut afla, nu ce au facut rau.
Daca ati umarit cu atentie modul in care se desfasoara o emisiune cu invitati politicieni pareristi, ati vazut ca, de fapt, victimele nu ocupa un rol foarte important in discursul lor. Sunt prezentate condoleantele pentru ca da bine la televizor, mai sunt spuse doua trei fraze, dupa care sunt luate la rand guvernarile, ministrul de externe, premierul, agentia de turism, firma transportatoare, se dau solutii dupa ureche fara sa fie in cunostinta de cauza. Se invoca absenta unor acte care lipsesc de la unul dintre actorii acestui eveniment, cu atata patos incat ai crede ca o hartie stampilata ar fi salvat viata cuiva. Se verifica timingul in care a fost informat premierul, cu ora si minutul incat esti convins ca daca informarea ar fi fost facuta la timp Ponta ar fi zburat pe covorasul fermecat si ar fi prins din zbor autocarul. Se dau exemple din trecut si se reiau acuze pe care le-am tot auzit in vremurile din urma si de care ne-am cam saturat. Nu trece bine emisiunea si ii vedem la alte posturi tv cu aceleasi tampenii si cu aceleasi pareri tampite, care de data asta sunt spuse parca mai cu foc, doar le-au mai spus odata, si nimeni nu i-a contrazis.
De fapt vina este a noastra pentru ca ii ascultam si la masuratoarea rating-ului reiese ca acesta este spectacolul pe care il dorim. Am senzatia retrairii unui noi revolutii franceze unde nu mai conta pe cine decapitezi la „ghilotina dreptatii”, important era spectacolul. Asa si noi, cerem acum capul cuiva si, ca de fiecare data, politicienii secondati de jurnalisti zelosi, care uita semnificatiile unei astfel de zile, incearca sa ne ofere spectacol cu sange. Oare asta o fi insemnand sa calci pe cadavre pentru a-ti atinge scopul?