Radu Buburuz e un marinar clujean care, la cei 62 de ani de viață, și-a petrecut mai mult de jumate pe mare: a navigat timp de 30 de ani, din care 5 ani curse lungi, în jurul lumii.
Cei 30 de ani nu sunt lipsiți de peripeții, iar poveștile marinărești ale fostului navigator sunt fascinante: naufragii, vase confiscate de pirați, sau povestiri despre ,,pirații” din Ministerul de Externe de pe vremea lui Adrian Năstase, care i-au lăsat pe supraviețuitorii naufragiului din anii ’90 dezbrăcați, în afara granițelor țării, refuzând categoric să le deblocheze banii necesari pentru îmbrăcăminte.
Acest portret este imaginea învolburată a unui destin ce, deși a traversat toate valurile lumii, s-a întors mereu, invariabil, acasă, la Cluj. Aici este marea lui casă, deși marea a fost, poate, marea sa iubire.
A terminat mecanică la Politehnică și s-a decis să devină marinar după ce a mers în Constanța la o nuntă
Radu Buburuz s-a născut la Cluj. A terminat mecanică la Politehnică și a lucrat la fostul Metalul Roșu timp de 5 ani de zile. Printr-un complex de împrejurări, a ajuns la Constanța la o nuntă, și acolo a întâlnit marinari, care i-au povestit despre viața pe mare, ce presupune aceasta, cât de bine e, și, fiindcă l-au convins că e mult mai bine decât pe uscat, Buburuz pe loc s-a și dus la serviciul de personal al Navrom:
,,Ăia au zis că au nevoie de oameni, asta se întâmpla în ’81, și au zis că trebuie să-mi dau niște examene de diferență, ca să-mi echivaleze studiile, și să trec prin verificările Securității ca să pot să ies afară. Am mers la Mircea cel Bătrân la institut, am cerut bibliografia, m-am dus, mi-am dat examenele la materiile specifice celor care munceau în sala mașinilor, nu erau grele, apoi, după ce am avut toate astea, m-am dus din nou la ei la personal și mi-au trimis Securitatea la verificări. M-au verificat ăștia 4 luni de zile: colegi, vecini, rude, și mi-au dat aviz.”
Cu avizul Securității, ajunge mecanic pe vapor
Cu avizul Securității și transferul de la Constanța, Radu Buburuz a venit la Cluj. Directorul de la Metalul Roșu, care trebuia să-i semneze transferul, prima dată i l-a rupt, dar Radu i-a adus altul și, după multe discuții, i l-a acceptat și a plecat pe vapor:
,,Prima dată când m-am dus, pentru că nu călcasem niciodată pe un vapor, m-au trimis pe un șantier în Constanța, și am avut un șef mecanic în vârstă, din București, care, când a auzit că nu am călcat toată viața pe un vapor, prima lecție pe care mi-a dat-o, a fost cum să cobor scările, să nu-mi rup gâtul.”
Londra, primul său port din afara țării
După câteva luni de zile, Buburuz a ieșit cu vaporul din șantier, cu nava Smârdan. Au încărcat de la Galați și Constanța și a plecat spre primul său port din afara țării, Londra, unde, odată ajuns, i s-a părut că a ,,aterizat” în altă lume.
Lucra la ,,Secția I cargouri mici” și făcea voiaje în Anglia, Țările Scandinave, Olanda, Belgia, Germania, de unde încărca pentru Levant. Descărca în mai multe porturi din Levant, apoi încărca iar de la greci bauxită pentru Turcia.
Și-a petrecut Revoluția într-un periplu Cluj – Constanța – București
Asta a fost până în 1989. Revoluția l-a prins în Cluj, în concediu, ascultând la Europa Liberă ce se întâmpla la Timișoara: ,,Mie mi se termina concediul și trebuia să ajung neapărat la Constanța, să-mi bag concediu fără plată, că altfel îmi desfăceau contractul de muncă.”
Așa că ,,grosul Revoluției” l-a prins la Constanța, unde a stat 3 zile, neavând cu ce să revină la Cluj: ,,Nu circulau trenuri, nu nimica, am stat la un coleg, în sfârșit, când au început să circule trenurile, am plecat la București și nenorociții ăia au oprit trenul pe podul de la Cernavodă, spuneau că este o bombă, unde chiar dacă sărea în aer, nu aveai ce să faci, că trenul era chiar în mijlocul podului”.
Într-un final, a ajuns la București, ,,chiar în timp ce se trăgea”, și după o noapte de stat în gară, a plecat cu primul tren spre Cluj: ,,Eram 3 persoane în tot trenul, și conductorul, nici bilete nu ne-a cerut, nimic.” Sosit în gara din Cluj a fost întâmpinat de soldați. Locuind în Mănăștur, a luat tramvaiul pentru a ajunge acasă, dar strada sa era blocată de baricade, trebuind să demonstreze că locuiește pe stradă, pentru ca să poată trece.
După ce s-au calmat lucrurile, Radu Buburuz s-a întors liniștit la muncă și a plecat în voiaj, ca de obicei.
Voiajul terminat tragic, printr-un naufragiu
În 1990, prin octombrie, într-un voiaj, și-a adus în țară o mașină pe capacele de la magaziile navei. Atunci puteai înmatricula orice fără taxe, dar trebuia să te încadrezi într-un timp anume. Buburuz nu a mai vrut astfel să plece în următoarea călătorie, pentru a-și putea înmatricula la timp mașina, dar superiorii săi nu i-au permis să-și ia liber, pentru că era de sărbători și nu se găseau oameni care să-l înlocuiască: ,,Așa că, la sfârșitul lui noiembrie, am plecat în voiaj și de atunci spun că dacă e să te lovească ghinionul, te lovește, până la capăt.”
Nava lui Buburuz a încărcat fosfat pentru Rouen, Franța, la sfârșitul lui noiembrie, în saci de rafie, iar între sacii din magazii s-a ascuns un băiat de 17 ani, din Alba Iulia. Transfugul a ieșit afară de foame și de sete, iar echipajul navei l-a găsit când erau ,,pe Bosfor”. Navromul le-a recomandat să-l ducă cu ei întreaga călătorie, și să-l aducă apoi acasă, așa că vaporul și-a continuat mai departe, neabătut, ruta maritimă.
Între Capul Matapan din sudul Greciei și Cap Passero, care este în sudul Siciliei, vasul intră într-o furtună extraordinar de mare, iar marfa ,,fuge” în magazii și vaporul se înclină la babord vreo 15 grade. Din acel moment, nimeni nu a mai știut ce se întâmplă, au început să ia apă în magazii, pe la gurile de aerisire, și înclinarea a început să se mărească.
Comandantul nu a vrut să dea rolul de abandon al navei, care a ajuns pe la 40 de grade înclinare, moment în care nu se mai putea lansa nicio barcă de salvare. Ofițerii au făcut un consiliu, i-au luat comanda căpitanului și s-a dat rolul de abandon.
Cei de la punte au lansat cele două plute de salvare de la pupa, au sărit într-una din ele și, în momentul lansării, saulele care țin plutele de vapor s-au încâlcit și din greșeală au tăiat saula plutei goale, pe care a luat-o vântul și valul. Apoi au tăiat saula de la pluta în care erau ei și au plecat.
Cei din sala mașini au rămas la bord, fără niciun mijloc de salvare, lor luându-le mai mult timp să iasă pe punte, pentru că trebuiau să se chinuie să țină motoarele în funcțiune. Au rămas astfel la bord 15 oameni, complet neajutorați în fața vicisitudinilor naturii.
Vreo câțiva au intrat în panică și, din niște lemne care existau în zona castelului, și-au făcut o plută, și astfel, vreo 4-5 marinari au plecat în valurile mării pentru totdeauna, nemaifiind găsiți ulterior de nimeni. Naufragiul se întâmpla în 8 decembrie, la 200 de km de Sicilia, adâncimea apei fiind de 2000 de metri, iar temperatura de 12-14 grade.
Pe vapor erau și câteva costume termoizolante, dar nu suficiente pentru tot echipajul. ,,Cine a apucat la ele a apucat, cine nu, nu, eu nu am apucat”, povestește Radu Buburuz, ,,dintre cei rămași pe vapor, 4 au sărit în apă, costumele termoizolante fiind prevăzute și cu «un fel de» colac de salvare, și ei au scăpat. Noi am mai rămas vreo 8 la bord și în momentul în care nava s-a răsturnat complet eu am sărit în apă cu vesta de salvare în spate (aia ține 24 de ore, e din plută) și norocul meu a fost că a trecut valul, fiind furtuna foarte mare, peste castel, și a rupt barca de salvare cu motor din atârnător. Barca a căzut lângă mine, dar cu chila în sus. Am reușit să mă prind de ea. Dintre cei rămași la bord au mai sărit încă doi, telegrafistul și ofițerul mecanic 3, care au reușit să se prindă și ei de barcă (ofițerul mecanic 3 era la primul voiaj și avea doar 24 de ani).
Vântul, valul, ne-au îndepărtat de vaporul răsturnat și, cam la o oră, după aprecierea mea, nava s-a ridicat cu prova vertical și s-a făcut lumină în jurul ei din cauza aerului care ieșea din compartimente și făcea spume, și a început să se scufunde. La 4 dimineața am văzut-o ducându-se la fund, s-a dus încet, în poziție verticală. Era un cargou mic de 5000 de tone, se numea Scăieni.
Primul care a murit a fost mecanicul 3, după două ore, de hipotermie. Nu aveam cum să-l ținem, s-a dus așa, încet-încet, plutind…
După vreo 10 ore de stat practic până în gât în apă, agățat de barca răsturnată, telegrafistul a murit și el. Eu stăteam pe o parte a bărcii, el pe altă parte, ținându-se de ea. Ultimele lui cuvinte au fost: «Fetele mele!» și cu asta i-a căzut capul, și-a dat drumul de barcă și l-a luat valul.”
S-a legat de barca de salvare, sperând să fie găsit, chiar și mort
De jur împrejurul oricărei bărci sunt niște frânghii agățate din loc în loc, trecute prin niște inele, cărora marinarii le zic: ,,ține-te bine!”. De aceste frânghii s-a gândit Radu Buburuz să se prindă, legându-și o mână și un picior, sperând să fie găsit, chiar și mort, dar ,,măcar să aibă un mormânt.”
Cam după două ore de la moartea telegrafistului a apărut la orizont o navă. Vreo oră, naufragiatul o vedea, când cu prova spre el, spunându-și: ,,Gata, m-a văzut, vine să mă salveze!”, când cu un bord spre el, și-și zicea: ,,Gata, nici asta nu m-a văzut!”
Într-un final l-au găsit. Era o navă englezească de transport gaz lichefiat. Au făcut adăpost, ca să oprească vântul și valurile ce loveau barca răsturnată, și au aruncat o plasă peste copastie ca Radu să poată urca la bord. A încercat să urce, dar după 12 ore de stat în apa rece, nu a mai avut putere și a căzut înapoi. Atunci englezii au trimis doi membri din echipaj, legați cu centura de siguranță, ce-au coborât pe plasă, l-au legat și l-au tras sus: ,,Când am ajuns la bordul navei, în momentul ăla mi-am pierdut cunoștința, și m-am trezit la infirmerie, după vreo 10 ore.”
Buburuz a văzut la bordul navei, până să se scufunde, oamenii luând-o razna. Transfugul a rămas la bord, nu a sărit: ,,Cei care au rămas la navă, probabil că daca au sărit mai târziu, în ceasul al doisprezecelea, i-a tras la fund… nu mai știu nimica de ei.”
Naufragiatul s-a trezit la infirmerie, acoperit cu 3 pături, a sunat la soneria de urgență, moment în care a venit la el un ofițer englez, căruia i-a cerut apă, dar nu i s-a dat multă să bea, din rațiuni de prudență medicală, existând pericolul de a fi suferit rupturi de organe, încă nedepistate:
,,Îmi aduc aminte că m-am dus la toaletă, și când m-am uitat în oglindă eram tot vânăt, din cap până în picioare, aveam ochii roșii, iar gura nu mi-o simțeam, din cauza apei de mare – era toată arsă. Am slăbit în alea 10 ore de stat în apă, 10 kilograme; hainele îmi erau distruse, englezii mi-au dat un combinezon alb ca să am ce să îmbrac.”
Aceeași navă îi salvase și pe cei cu costume termoizolante, găsind însă numai 3 dintre ei. Englezii au chemat paza de coastă italiană, care a venit cu un elicopter, i-a urcat sus și au stat încă vreo 3 ore în aer, în căutarea celorlalți posibili supraviețuitori. Nu au mai găsit pe nimeni, așa că i-au dus la Catania, la o bază militară, la infirmerie, le-au luat tensiunea, i-au ascultat la plămâni și, fiind totul în regulă, le-au spus că pot pleca acasă.
Ministerul de Externe de pe vremea lui Adrian Năstase i-a lăsat dezbrăcați pe naufragiați, în afara granițelor țării
,,Ne-au dat mâncare, țigări”, povestește Buburuz, ,,eu nu puteam să mănânc din cauză că aveam fălcile încleștate din cauza apei înghițite. De acolo ne-au dus la chestura din Catania, acolo a fost bătaie de joc, neavând acte, ne-au ținut pe coridoare vreo 3 ore, până ne-au dat ceva hârtii. A venit agentul Navrom, ne-a luat, ne-a dus la hotel și a doua zi am zburat la Roma, iar la Roma ne-a așteptat consulul cu o Dacia 1300 neagră, cu radiatorul spart, că opream din 5 în 5 km, să bage apă la radiator.
Ne-a dus la ambasadă, acolo am primit titluri de călătorie, toți 4 care eram, și eu am stat în biroul ambasadorului când a cerut aprobarea Ministerului de Externe să deblocheze niște bani din fondul de protocol, ca să ne îmbrace, fiindcă noi eram numai în combinezon, și ne-a mai dat anterior agentul Navrom niște bani, să ne cumpărăm încălțări.
Ambasadorul a fost refuzat în mod categoric, Ministerul de Externe nu a acceptat să deblocheze bani. Eram în 8 decembrie 1990, și ministru de externe era Adrian Năstase. Atunci ambasadorul a chemat directorul Navromului, l-a luat la telefon, ăla ne-a promis că ne așteaptă la Otopeni cu haine și încălțăminte. Agentul Navromului ne cumpărase încălțăminte din banii lui, își recupera banii din asigurare; la fel putea și ministerul, doar că dura câteva luni. Eram doar în șlapi și în combinezon, și atunci agentul ne-a cumpărat pantofi…”
Cei de la ambasadă au fost amabili, povestește Buburuz, era ajunul Crăciunului și primiseră prin valiza diplomatică produse tradiționale: ,,toți aveau, ne-au dat de toate, cei de la ambasadă au fost impecabili”.
Ambasada le-a luat bilet de avion, iar naufragiații au ajuns astfel la București. Ministerul Transporturilor, Navromul, s-a ținut de cuvânt și într-adevăr i-a așteptat cu haine la Otopeni, le-a luat bilete de tren și i-a trimis spre casă: ,,Cei de la Ministerul Transporturilor s-au comportat impecabil, singurul, Ministerul de Externe, care ne-a lăsat să venim dezbrăcați acasă.”
Reîntors în Cluj, Radu Buburuz a trebuit să își refacă toate actele, buletinul, carnetul de conducere, pașaportul, toate zăcând înecate, undeva, la 2000 de metri adâncime, pe fundul mării. Cei de la Evidența Populației și cei de la Circulație au înțeles situația, mai ales că avea și ca dovadă titlul de călătorie, pe care scria ,,naufragiat”, și i-au refăcut buletinul și permisul de conducere în 24 de ore. În schimb, cei de la pașapoarte nu au vrut să înțeleagă nicicum situația, cu toate că a fost în audiență atunci chiar și la șeful biroului pașapoarte: ,,Nu au înțeles situația și au considerat pașaportul pierdut și m-au amendat și mi-au pus interdicția de a avea pașaport 4 luni de zile.”
Cum stătea atârnat de barcă, ,,cum venea vântul, valul, te izbea de ambarcațiune și atunci trebuia să pui ceva, că nu puteai să amortizezi cu pieptul”, și atunci tot cotul i-a fost distrus, fiind internat ulterior la chirurgie plastică, unde i-a fost făcut transplant de piele de pe burtă pe cot. Atunci l-a găsit, la spital, și familia băiatului din Alba Iulia, transfugul, cărora le-a spus ce s-a întâmplat. Pe lângă șocul naufragiului în sine, Radu Buburuz a trebuit luni de zile să suporte și stresul familiilor celor ce-au fost înghițiți de mare, familii disperate, care veneau la el ca la o ultimă speranță, în căutare de informații și detalii ce le-ar fi putut da iluzia reîntoarcerii acasă a celor dispăruți.
După un an de la naufragiu, se reîntoarce pe mare
După naufragiu, Radu Buburuz a stat cam un an de zile prin mai multe nave prin șantier, apoi, după un an, a plecat iar într-o cursă scurtă de 12 zile până în Turcia și înapoi. Văzând că ,,nu s-a întâmplat nimic” și că poate să navigheze mai departe, și-a reluat activitatea la Navrom.
Între timp, Navromul a intrat în faliment, așa că a trebuit să-și caute de lucru. A lucrat un an de zile la una din firmele nou înființate atunci, după Revoluție, cu vapoare luate în chirie de la firma de stat, ,,unde am pățit ce au mai pățit și alții, am rămas fără mâncare, fără bani, uitați prin porturi, am reușit cu chiu cu vai să ajung acasă, cu ajutorul Sindicatului Internațional al Marinarilor (ITF), și după aceea mi-am căutat de muncă la alte companii străine.”
Radu a lucrat un an în Cipru, la o companie cipriotă, apoi a aflat că s-au ivit niște locuri libere la o mare companie franțuzească. A fost la interviu, a reușit, și ultimii 13 ani de marinărie a lucrat pentru francezi la CMA – CGM Ships, până în 2010:
,,La francezi am avut multe, mai multe evenimente. În 2000 nava pe care eram a fost atacată de pirați, aproape de Singapore. Noi aveam niște probleme tehnice de la plecarea din Adelaide, ne-a picat o turbină și din cauza asta mergeam cu jumătate viteza. Se pare că cei care se ocupă cu pirateria și-au dat seama că avem probleme, văzând viteza unui portcontainer la jumătate, și au reușit să urce pe navă exact la ora 20, seara, la schimbul de cart. Erau înarmați cu macete, am fost legați în câteva secunde, au intrat prin timonerie, pe întuneric, și i-au legat pe cei care erau de cart imediat, punându-le maceta la gât.
Noi aveam ordin de la companie să nu ripostăm în cazuri din-astea, nici nu aveam cu ce, că nu ai arme la bord, nu ai nimic, așa că pirații au umblat pe tot vaporul, au deschis cabinele, au furat tot ce se putea fura, tot ce se putea valorifica foarte repede, au furat din casa bordului echivalentul a vreo 10 000 de dolari, după care au plecat la barca lor, cu comandantul legat, cu maceta la gât.”
Radu Buburuz a fost șef mecanic secund la compania franceză, având în subordine 6 persoane, din echipajul total de 19:
,,Funcția mea era să asigur și să repartizez munca în sala mașinilor. Eu luam toate hotărârile, în ceea ce privea munca la bord, reparațiile, eu hotăram cine, ce face.”
În 2010 a avut un accident de muncă: lovind cu genunchiul o scară metalică de pe vapor, și-a fisurat o rotulă. Oricum își terminase contractul, așa că se întoarce în țară, se operează la Sibiu și, ,,numai bine, după aia am făcut o angină pectorală și pe chestia asta nu am mai avut aviz medical și am rămas în pensie.”
După 30 de ani petrecuți pe mare, Radu Buburuz s-a obișnuit cu greu ,,la uscat”
,,Acolo, pe mare, erau alte reguli, nu sunt obișnuit cu minciuna, asta mă deranjează cel mai tare, pentru că pe vapor, cine mințea, pleca acasă; nu exista treaba asta, să minți. Mai mult decât atât, acolo viața era organizată strict, ți se creau toate condițiile să nu fii nemulțumit niciodată, mâncarea era extraordinar de bună, condițiile de cazare erau impecabile, aveai clubul ofițerilor, clubul nebrevetaților, în clubul tău aveai combină muzicală, televizor, DVD, în plus, firma aloca în fiecare lună peste o sută de dolari ca din porturile astea unde lucrurile erau mai ieftine, să cumperi filme, muzică… viața era perfect organizată.”
Buburuz insistă să infirme și prejudecata, cum că marinarii ar fi bețivi. Alcoolul este complet interzis la bordul navei, ne spune el, comandantul are fiole și poate face controale oricând, dacă ești prins băut, ești trimis acasă imediat: ,,Nu mai îndrăzneam nici când mergeam în oraș, să bem o bere, îți era frică…”
Un marinar clujean, așadar, care a fost și a rămas clujean, deși a colindat în 30 de ani toate mările lumii. Aici se simte acasă și aici își trăiește acum pensia, bucurându-se de oamenii și de valurile Clujului, cum se bucura odinioară de oamenii și de valurile mării.