PSD, sub diversele sale forme de existenţă, FSN, FDSN sau PDSR, nu s-a preocupat niciodată serios de chestiunea Translivaniei. Imediat după 1990 românii din Transilvania au aderat masiv la, vă mai amintiţi, Vatra Românească şi la derivata sa politică, PUNR, Partidul Unităţii Naţionale a Românilor, un partid regional. Maghiarii s-au organizat şi ei foarte repede dând naştere UDMR, o organizaţie duală, fiind atât organizaţie culturală a minoritaţii maghiare, cât şi partid politic. Din această perspectivă, UDMR este o organizaţie unicat, beneficiind de subvenţii guvernamentale atât ca asociaţie culturală, cât şi ca partid politic. Ungurii, mai pragmatici…
Primul deceniu de după Revoluţie a fost dominat, în Transilvania, de competiţia dintre PUNR şi Vatra Românească pe de o parte şi UDMR pe de alta. A fost epoca românismului exaltat în Transilvania dar şi a revitalizării pan-maghiarismului, a redeşteptării orgoliului de fostă mare naţiune a ungurilor. A fost perioada în care ocoşeniei ungureşti (okos in maghiară însemnă deştept, viclean, şiret) românii i-au opus vânjoşenia.
PSD, sau PDSR la acea vreme, a preferat să nu se implice direct optând pentru o alianţă politică şi de guvernare cu PUNR-ul , condus de „prinţul” român al Transilvaniei, Gheorghe Funar. Spre finalul anilor 90 mişcarea naţionalistă a românilor din Transilvania e confiscată de Bucureşti şi „balcanizată” de Partidul România Mare al lui C.V.Tudor. La începutul anilor 2000, odată cu preluarea conducerii partidului de către Adrian Năstase, PSD abandonează mişcarea naţionalistă din Transilvania aliindu-se la guvernare cu inamicul tradiţional al acesteia, UDMR. UDMR a susţinut timp de patru ani din Parlament, fără a avea reprezentanţi în executiv, guvernul autoritarist, dar eficient, al lui Adrian Năstase. Este epoca unor negocieri dure şi continue, pe toată perioada guvernării, cu PSD. Liderul UDMR, Peter Ekstein Kovacs, parlamentar, ministru şi lider, multă vreme, al platformei liberale din UDMR, îmi spunea că negocierile cu PSD erau lungi şi dificile, dar întotdeauna Adrian Năstase şi partidul său se ţineau de cuvânt, spre deosebire de, spre exemplu, negocierile din guvernarea CDR, unde li se promiteau maghiarilor foarte multe, dar se concretizau prea puţine!
Guvernând pe rând cu PUNR (şi PRM în acelaşi timp) şi apoi cu UDMR social-democraţii au aplicat strategia bolşevic-comunistă a „tovarăşului de drum”. Probabil instinctul politic, dar şi limitele ideologice ale lui Ion Iliescu au marcat această perioadă istorică a PSD. Transilvania se poate controla prin intermediul „tovarăşilor de drum” ai Marelui Partid din Bucureşti!
PSD nu făcea decât să-şi umeze, firesc, instinctul ideologic de stânga: mai puţină sensibilitate pentru naţionalism, preocupare pentru drepturile minorităţilor şi super-apetit pentru centralizarea deciziei şi resurselor la Bucureşti. Abia o dată cu consolidarea guvernării Năstase cei trei miniştri clujeni, Rus, Dancu şi Puşcaş conştientizează pericolul şi fondează ceea ce avea să devină celebrul „grup de la Cluj”. Datorită acestui „grup”, perceput cam rebel în partid şi etichetat drept „deviaţionist”, se demarează sigurul proiect „unificator” regional, Autostrada Transilvania. Năstase obţine în 2004, la prezidenţiale, cele mai multe voturi pentru un pesedist din partea maghiarilor. „Dreapta” în frunte cu Traian Băsescu îngroapă rapid proiectul şi îl abandonează, plasându-l într-un stand-by fără sfârşit.
PSD trebuie să abandoneze politica „tovarăşului de drum” în privinţa Transilvaniei, să nu ocolească „problema”, să schimbe povestea, „story”-ul politic despre Transilvania. Aici nu funcţioneză sintagmele dragi PSD-ului: să ajutăm, să sprijinim, să „dăm” ceva bani şi catolicilor şi ortodocşilor, şi orăşenilor şi ţăranilor şi copiilor şi bătrânilor etc. Cred că, în Transilvania, PSD trebuie să inventeze un parteneriat cu ardelenii, care vreme de 341 de ani, din 1526 până în 1867, au trăit într-un principat autonom, în care aproape două secole guvernatorul era numit de la Viena! Asta nu se împacă de nici un fel cu centralismul tradiţional al stângii.
Pe de altă parte, ceea ce are succes în zonele mai sărace ale ţării, oferirea de ajutoare sociale în devălmăşie, aici, în Translivania poate fi luat ca o jignire, ca un afront. PSD trebuie să se hotărască dacă are nevoie în Transilvania de parteneri sau de umili servitori. Îi poate avea pe cei din urmă, dar nu formează o masă critică. PSD dă senzaţia de stăpân care vrea să-şi răsplătească sluga ori asta, cu siguranţa, ardelenii o înghit mai greu.
Nu sunt adeptul ideii ca ardelenii sunt mai buni, mai deştepţi şi mai devreme acasă decât ceilalţi români. Dar un specific local-regional există şi acesta trebuie băgat în seamă. Pentru exaltaţii susţinători ai superiorităţii ardelenilor am să închei cu o poveste din campania prezidenţială de la Cluj.
Clujul a fost condus, în ultimii 10 ani, exclusiv de reprezentanţii aşa-zisei drepte politice. Avem la această oră un fost primar ales, Sorin Apostu, în puşcărie, condamnat pentru corupţie, un fost vicepreşedinte al CJ, Radu Bica, recent eliberat din penitenciar după executarea unei condamnări pentru luare de mită şi trafic de influenţă, ambii de la PDL şi un fost preşedinte de judeţ, Horia Uioreanu, de la PNL, arestat pentru corupţie. Faptele celor de mai sus, petrecute în ultimii trei ani, deci nu acum zeci de ani!, au făcut deliciul presei şi al discuţiilor din comunitate. Şi în cazul lui Apostu şi în cazul lui Uioreanu, încă înaintea arestării lor, exista un folclor urban consistent despre „obiceiurile” lor, lui Apostu, de pildă, i se spunea „fifty-fifty”. Ei, cu toate acestea, la alegerile de duminică, clujenii au votat masiv, hotărât, demn şi serios-ardeleneşte pentru candidatul celor două partide de dreapta, PDL şi PNL, unite acum sub sigla ACL! Probabil, dacă Apostu şi Uioreanu erau pe afişe alături de Iohannis, scorul era şi mai mare! Spaima clujenilor faţă de imaginea „stângii” pare a fi mai mare decât faţă de corupţia dovedită şi concretă a „dreptei”. Încă un paradox din această „urbe rea” cum îi spunea Mircea Zaciu…