Puțină lume știe că există un portal de “contact româno-maghiar” numit Corbii Albi, o inițiativă extrem de lăudabilă a unor oameni cu capul pe umeri ce vor să scoată isteria din relațiile româno-maghiare, isterie pe care o folosesc în folos personal politicienii care se cațără fără scrupule pe scara socială folosindu-se de steagul național. Vă recomand să citiți materialele postate pe acest portal, sunt o adevărată terapie. Astăzi vă recomand un excelent interviu cu Péter Tünde, condamnată la 2 ani şi 6 luni pentru trafic de influenţă. Întotdeauna am susținut că viața oricărui om este o poveste purtată de cuvintele care o alcătuiesc, de cuvintele care sunt spuse în legătură cu ea – că nu întâmplător “la început a fost Cuvântul”. De aceea există cuvinte care creează și din cele care de-creează. Oricum ar fi, când se termină cuvintele despre noi, abia atunci murim cu adevărat. De aceea cuvintele trebuiesc respectate și înțelese exact în modul în care au fost spuse de către cel care le spune. Mai ales când acel om își povestește frust și onest propria viață.
– Am fost condamnată la 2 ani şi 6 luni pentru trafic de influenţă, încă din 1 septembrie 2014. Îmi pare rău, că s-a întâmplat… Am pierdut foarte mult cu condamnarea; am pierdut practic tot ce am realizat până acum pe plan profesional. S-a dus pe apa sâmbetei, o întreagă viaţă de dascăl şi 18 ani de activitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, unde am avut funcţia de inspector general adjunct. Dar asta este: s-a întâmplat, am acceptat ceea ce ce nu trebuia. De ce am făcut? Am avut probleme grave personale şi credeam, că traficul de influenţă mă va ajuta. Era o idee disperată…
Am recunoscut fapta din start, deci s-a văzut din start, că îmi pare rău pentru cele întâmplate. Aşa a fost să fie: am primit până la urmă închisoare cu executare. Poate a fost mai bine, dacât suspendarea, că acum pot să încep un drum într-adevăr nou, fiindcă mi-am ispăşit pedeapsa.
– Nu v-aţi îndepărtat însă total de profesie; am auzit că aţi intrat într-un program psiho-cultural al Asociaţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANF).
– Anul trecut, când s-a desfăşurat acest proiect al ANF-ul, întitulat „Biblioteca Vie”, eram încă novice, eram încă la început, şi în momentul în care m-am eliberat, un profesor m-a întrebat dacă aş participa activ la această activitate, care se organizează în aceeaşi zi în fiecare an în fiecare penitenciar din ţară. Moto-ul proiectului Biblioteca Vie, e foarte frumos: „priveşte-mă ca pe un om, citeşte-mă ca pe o carte, nu mă judeca”.
Cine sunt cărţile vii? Cărţile vii sunt oameni din puşcărie, care au fost condamnaţi şi se întorc în viaţa civilă. Oricine poate să stea face to face cu tine, fostul condamnat, să te întrebe orice din viaţa ta… Deci eşti ca o carte… Asa cum a zis şi dl. profesor, o carte trebuie citită; dacă rămâne necitită, nu este atât de valoaroasă… Poate cu aceste gânduri mă duc mai departe şi încep o viaţă nouă. M-am renăscut…
Ce am facut până acum în învăţământ am făcut cu dăruire, m-am dăruit întru totul – şi poate prea mult – job-ului, funcţiei pe care am avut-o, şi mi-am neglijat un pic familia. De acum încolo, nu mă întorc în învăţământ, am proiecte pe viitor, dar pe primul plan va fi familia.
– Când v-aţi decis că nu vă mai întoarceţi în învăţământ?
– Din prima zi, când m-au luat din birou, l-am rugat pe avocatul meu să facă toate hârtiile pentru ieşirea din învăţământ. Aş putea să fiu profesor în continuare, după câţiva ani şi inspector general adjunct. Dar eu vreau să ies…
– Cum sunt privite relaţiile etnice în penitenciar?
– Relaţiile cele mai interesante se formează între oamenii citiţi, şi oamenii care nu ştiu să scrie. M-am împrietenit cu multe femei rome, care scriau scrisorile către concubinii lor de la Penitenciarul Gherla prin mine…. Nu e problemă că eşti român, sau maghiar, sau rom… toate suntem colege de suferinţă. Fetele care aveau grijă de noi erau foarte drăguţe. Fără să fii privit ca om în penitenciar, treci greu de această perioadă. Vă mărturisesc, că pe mine m-a ajutat mult partea umană a lucrurilor…