Editorial

Pentru poliţistul circumspect, tot cetăţeanul e suspect. Poliţia gândeşte şi acţionează, în continuare, ca Miliţia

Salut, sunt Victor Lungu şi cred că v-am mai spus despre cum, pe finalul anului trecut, parlamentarii noştri s-au hărnicit să confere prerogative mai largi poliţiştilor români în ceea ce priveşte “uzul de forţă” în relaţia cu cetăţeanul. Au reglementat ceva de genul, citez: “folosirea forței se va putea face dacă: există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență”… Păi, pentru a căpăta calitatea de suspect în România, că “există motive temeinice”, este suficient să te întâlneşti cu un “organ” al statului „de drept”: pe stradă, sau în faţa vreunui ghişeu. Un român cu pedigree de dinainte de 89, ştie clar că nu are cum să fie altfel decât suspect în faţa ochiului circumspect al “organului” de sub “caşchetă” sau de după ghişeu. Iar vigilentul “organ” nici nu poate fi altfel decât circumspect în raport cu cetăţeanul, în fond cei care legiferează în ţara aceasta a noastră fac totul pentru a da legi cât mai cretine şi cât mai uşor de interpretat în sensul lăsării la latitudinea aprecierii, ochiometrice, dacă este cazul să se intervină, au ba, cu forţa conferită de lege peste “suspect”. Este momentul în care “peniţa” care scrie chitanţe şi amenzi se transformă în “spada” care face să sângereze din arcadă sau din cont “suspectul”.

Dintre realităţile care circulau înainte de 1989 sub formă de banc cu privire la metodele „moderne” de anchetă practicate de către miliţieni şi „securişti”, îmi amintesc cea în care din sediul Miliţiei iese, grăbit, un cetăţean cu o hârtie în mână. Se loveşte de un altul, ieşit puţin mai devreme. “Nu vă supăraţi” – întreabă primul cetăţean -, „nu ştiţi unde pot găsi o maşină de bătut?”, „Nu” – răspunde cel de-al doilea -, „pe mine m-au bătut manual”.

Uite cum nu mă lasă politicienii să uit că ei se cam trag, majoritar, din securiştii şi politrucii de dinainte de 89 şi că Poliţia se trage din Miliţie. Politicienii îşi aduc aminte de prezumţia de nevinovăţie doar când trebuie să li se aplice lor. În rest rămâne prezumţia de fractură deschisă şi “organul” este abilitat “să bată” suspectul până când acesta, vorba altei „realităţi”, „recunoaşte că e porc mistreţ”.

(Ceauşescu a tras la întâmplare un foc de armă într-un tufiş unde, presupunea el, trebuia să se afle un porc mistreţ. Că aşa l-au informat „tovarăşii”. Cum miliţienii trimişi să aducă vânatul nu se mai întorceau, s-a dus el să vadă ce se întâmplă. Acolo, grupul de miliţieni bătea un iepuraş cu pulanele să recunoască că e porc mistreţ)

În ceea ce priveşte “bătaia” administrată de “organ” ea îmbracă diverse forme: de la şantajul cu arestarea şi până la un pumn aplicat judicios la ficat. Oricum, toate au scopul de a împiedica, “anticpat”, “rezistenţa” suspectului. Totuşi, de ce ajunge de bate poliţistul? Pentru că, să-l cităm pe un fost ighepist şef, Florin Sandu, acesta, „faţă în faţă cu o persoană, s-o denumim infractor, e şi el om, are trăiri interioare, nu ştie care va fi finalul acţiunii sale”. Consideraţiile acestea vin în prelungirea unor rapoarte semnate, an după an (de mult prea mulți ani) de către Amnesty International şi APADOR-CH cu privire la aceste, să le numim, „trăiri interioare” al căror final se lasă cu spitalizarea sau înmormântarea „persoanei, s-o denumim infractor”. Prin anii ’50, „persoana” care avea neşansa să se afle în faţa anchetatorului era denumită „bandit” până şi-n actele de trimitere în judecată. Oricum, saltul de la „bandit” la „infractor” în catalogarea persoanei aflate faţă în faţă cu poliţistul dovedeşte, nu-i aşa, o creştere calitativă în gândirea omului legii. Că persoana aflată în faţa poliţistului s-ar putea să fie doar un biet contribuabil, şi nu un infractor, asta nu mai ţine, însă, de finalul imprevizibil al acţiunii celui dintâi. Căci, vorba lui nea’ Sandu, „Poliţistul nu are dreptul să tragă duble” (adică, vorba cântecului, „ce-ai omorât, omorât rămâne).

Că Poliţia gândeşte şi acţionează, în continuare, ca Miliţia o dovedesc lipsa de experienţă a unor ofiţeri şi subofiţeri, care „au contribuit la opinia că poliţia se face vinovată de rele tratamente” – 40 la sută dintre poliţiştii cercetaţi de Parchet, cam în fiecare an, se fac vinovaţi de folosirea abuzivă a forţei. Deci, numai anul trecut, avem 172 de cazuri din cele 434 declarate. Asta semnalează deja o mentalitate.

Cum mentalitate este şi atitudinea celor care, la adăpostul uniformei, încalcă legile, că-s mici şi nesemnificative raportate la uniforma pe care ei o poartă.

Şi, gata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *