de Marius HUC, producător de televiziune, unul dintre cei mai speciali jurnaliști din România
“Greieraș! Vino la bunicu’!”
Urcam pe genunchii bunicului și îl pupam pe obraji, pe barba aspră. Mirosea frumos bunicu’, a lucernă proaspăt cosită. Scotea din buzunar două zărzărele și mi le dădea să le mănânc la desert. În timp ce bunica tăia cu ață mămăliga aburindă răsturnată pe masa joasă, rotundă, bunicul începea să îmi cânte.
Cânta frumos, cum nu am mai auzit de atunci. Avea voce puternică bunicu’ dar, paradoxal, cântecele emanau o căldură nefirească. Îmi plăcea în special un cântec de război, ăla cu rândunica ce duce în țară scrisoarea către mândruța lui. Peste mări și țări… Bunicul cânta și uneori lacrimi mari se împreunau sub barbă.
Nu am dormit niciodată cu bunicul, mi-ar fi plăcut să mă adoarmă cu o poveste de război, așa cum îmi spunea ziua. Nu aș fi avut cum să dorm cu el. Dormea într-o altă cameră, dar noapte de noapte îl auzeam cum se văita. L-am auzit mereu, aproape 20 de vacanțe de vară petrecute la țară. De când se întorsese din război și până la moarte, pe bădia Ghiță, bunicul meu, îl luau noaptea niște dureri de cap îngrozitoare. Lua pastile cu pumnul, dar degeaba.
“‘Tu-ți rusul mă-tii!”, ofta bunicul.
În război fusese artilerist. La Stalingrad a tras de sute, de mii de ori cu tunul, până când aprovizionarea cu muniție a fost întreruptă. Rușii reușiseră să îi încercuiască pe români și pe germani.
Atunci a început dezastrul pentru români, la Stalingrad. Multe luni din acel moment, bunicul meu nu a mai auzit decât exploziile din jur. Rușii trăgeau cu Katiușele, orgile lui Stalin “cântau” zi și noapte. În jurul bunicului meu au murit mii de tineri, așa cum era și el, la acea vreme. Peste 150 de mii de români au murit la Stalingrad.
A murit și Păsărel, calul care l-a dus pe bunicul sute de kilometri, însoțind tunul tractat din România până în buza Stalingradului.
Au avut grijă unul de celălalt câțiva ani. A plâns bunicul atunci când Păsărel a fost sfârtecat de șrapnel.
Bunicul meu a căzut prizonier la ruși. Nu s-a înrolat în Diviziile Tudor Vladimirescu sau Horea, Cloșca și Crișan. Nu a vrut să lupte împotriva nemților, cu care împărțise și pâine și moarte pe frontul de est. Și nici nu îi plăceau comuniștii.
“‘Tu-ți rusul mă-tii!”, se auzea noaptea bunicul din camera lui…
Bunicul s-a întors mai mult pe jos din Uniunea Sovietică. Îl aștepta bunica, deși nu mai avea vești de la el de mult timp. Se zvonise chiar că murise la Stalingrad. Au făcut 3 copii și au muncit pământul. Până când a venit colectivizarea. S-a dus la târg la Dorohoi și l-a vândut pe alt Păsărel pe nimic (da, pe toți caii bunicului meu i-a chemat Păsărel, în memoria tovarășului său din război). Nu a vrut să își vadă calul trăgând la plug la C.A.P. Putea să o facă în altă parte, dar nu sub ochii lui.
“‘Tu-ți rusul mă-tii!”, s-a văitat bunicul toată viața…
Am mai crescut și am început, la școală, să învăț limba rusă. De data asta, când mergeam la țară, bunicului îi plăcea să vorbim rusește. Cu ce învățasem eu la școală, cu ce își amintea el din anii de prizonierat, câteodată reușeam să încropim mici dialoguri. Râdeam de bunica, de mama, de tata, că ei nu înțelegeau ce vorbeam noi... Să fie clar, bunicul nu îi ura pe toți rușii. Până la Stalingrad, mi-a povestit că rușii obișnuiți nu îi priveau urât. Rușii obișnuiți sperau că vor scăpa de comunism. Dacă populația nu avea nimic cu militarii români sau germani, Armata Roșie lupta cu sălbăticie.
“Bunicule, dar cine erau mai răi? Nemții sau rușii? Eu am învățat la școală că nemții erau mai răi”. “Greieraș, eu nu am luptat împotriva nemților. Mi-au fost camarazi, mi-au dat hainele lor, armele lor, mâncarea lor, atunci când ai noștri uitau de noi. Pentru mine rușii au fost ăia răi…”
Pe drumul din prizonierat spre casă, bunicul a găsit pe marginea unui drum, undeva în stepă, o curea cu clopoței care se așeza la gâtul cailor iarna, la sanie. Îi spunea sadelkă, a adus-o în țară și a rezistat vremurilor. Și nu știu cum, prin ce minune, cum o fi reușit să ascundă de ruși și apoi să se întoarcă cu ele în țară, după Revoluție, bădia Ghiță, bunicul meu, a scos dintr-un loc ascuns din podul casei, un mănunchi de decorații regale și germane.
Până la moarte însă, pentru bunicul meu, toate acele decorații au valorat mai puțin decât insigna de veteran de război.
S-a bucurat nespus că România a redevenit liberă, că a scăpat de Ceaușescu, iar el și-a primit înapoi pământul pentru care luptaseră străbunicii lui, în Războiul de Independență. Dar pe rus nu l-a putut uita vreodată!