Dor de vara, dor de mare, dor de casa. Lista dorurilor nu are o tema si nici un sfarsit, pentru ca doleantele oamenilor difera de la la o personalitate la alta, se schimba de pe azi pe maine. Pentru unii oameni, insa, dorul se rezuma la acelasi lucru la care, poate, doar viseaza: dorul de “acasa”.
“Mi-e dor de mama si de tata. Nu i-am vazut de 6 ani, nu stiu unde sunt; au plecat”, spune fata ce-si acopera fata cu mainile murdare. In dreapta ei sta un baietel ce nu tradeaza mai mult de 10 ani; mananca o inghetata la umbra cladirii din care oamenii ies cu bani si cu mancare in maini, pe care incearca sa ii induplece sa-i dea si lui cate putin. “Mie mi-e dor de …”, face o pauza si trage aer in piept: “nu stiu”. Apoi lasa ochii in pamant si se intoarce la cersit.
Fata are 14 ani si e singura lui familie. Impreuna au crescut, cersind pe strazile Clujului si nu le e dor decat de vremea cand nu trebuiau sa aiba grija de ei insisi. Le e dor de familie, chiar daca familie insemna un tata alcoolic si o mama abuzata.
“Mi-e dor de vremea cand aveam bani sa traiesc”, spune un alt cersetor, proptit in fata unui magazin din centrul orasului – “Mi-e dor sa am bani sa-i cumpar copilului medicamente”. Apoi isi scoate din buzunar un chistoc de tigara rulata, il aprinde si-si ridica bluza: “Mi-e dor sa nu fiu operat la inima”.
“Mi-e dor de o masa buna, de un pat, de o casa”, spune, cativa metri mai incolo, un barbat imbracat in palton ce duhneste puternic a alcool. Apoi pleaca fara sa mai scoata un cuvant.
De Ziua Internationala a Dorului, pe care ei n-au sarbatorit-o niciodata, acesti oameni ravnesc la cele mai simple dintre dorinte: o casa, o masa, o familie. Nu indraznesc sa spere la mai mult, cand viata lor se rezuma la o mana intinsa in timpul zilei si un culcus ponosit sub un balcon, noaptea. Pentru ca ei nu cunosc nici conceptul de mare, nici de vacanta.