Nu toata tara plange, o parte din ea danseaza. Se unduieste lasciv, se ridica pe varfuri, isi tine pieptul in fata si fundul in spate, ca sa lesine baietii, asa cum, nu demult, Vasile Salaru, secretar de stat in Ministerul Educatiei, ne invata ca trebuie sa facem. Nu toate cluburile de noapte si-au pus, in acest sfarsit de saptamana negru, zavoarele pe usi. Nu toate au ales sa trimita o parte din banii incasati victimelor tragediei de vineri, din Colectiv. Unele au preferat sa ii stranga, sa ii indese adanc in buzunarele proprii sau in cele ale muzicantilor ce le mangaie simtirile cu arcusul.
Femeile isi ridica picioarele in aer, barbatii se pun in genunchi in fata picioarelor incaltate in pantofi cu platforma si tocuri de-o schioapa, inundati in sclipici rosu, negru ori gri. Palmele aplauda performanta pe ringul de dans a dansatoarelor, care zambesc complice in semn de apreciere. La Monis n-a fost doliu national in acest weekend, asa cum n-a fost in multe alte localuri din oras.
Violonistul strange din dinti si loveste si mai tare vioara cu arcusul. “Balerina cu talent, mi-ai facut o rana-n piept“, canta colega lui de microfon, dupa ce mai soarbe o gura din paharul lasat la indemana. “Asta e pentru Nelutu din Germania“, se aude din boxe, iar ringul de dans explodeaza. Se dantuie cu pasi marunti, intr-un soi de veselie impletita cu aroganta.
Femei in rochii de seara, cu cizme lungi, batute in pietre, barbati in pantaloni si bluze de trening, in camasi albe, stramte pe brate, cu gulerele ridicate. Clubul din Marasti miroase a fum de tigara si parfum in exces, la mese se comanda sticle de wiskey acompaniate de galeti cu gheata. Un baiat cu bluza alba evidentiata de neoanele din local trage de o fatuca ce nu vrea sa se pozeze. El arata degetul mijlociu, ea isi acopera fata cu degetele incarcate de inele, dar nu iese din cadru.
Lautarii canta melodia lui Michael Jackson – They don’t care about us, dar cu totul alte versuri. Vocea solistei abia se distinge printre zecile de backing vocals ce o sustin de pe ringul de dans: “Traim viata ca sultanii / Ca Suleyman si Hurem / Asa sa ne treaca anii / Nici o grija sa n-avem“. Cei multumiti de performanta, baga mana in portofel si le multumesc lautarilor cu bancnote de 10 lei, indesate in buzunare ori in san.
Nu se vorbeste despre moarte, nici despre doliu national, ci se canta despre iubiri interzise, neimplinite: “Din dragoste pentru tine, vreau sa beau, sa plang / Iarta-ma, iarta-ma, stii ca sufar mult”.
La baie, o fata isi retuseaza conturul buzelor: “Ce doliu? Nu-s mortii mei“.
Nu toti romanii au fost afectati de tragedia din vinerea pe care prea multi n-o s-o uite prea curand. Nu toti ii plang pe mortii ce nu-s mortii lor. Tara intreaga nu poarta doliu, chiar daca zeci de mii de oameni au iesit pe strazi si au aprins lumanari in memoria tinerilor care si-au pierdut viata la sfarsitul saptamanii trecute.
Imaginea celor care au aprins o lumanare pentru cei de au pierit la 400 de kilometri distanta e, insa, de ajuns cat sa te marcheze pentru o viata intreaga. Oameni ingenunchiati, paradoxal, in centrul Clujului, ce se chinuie, printre lacrimi siroaie, sa aprinda o candela in amintirea celor pe care, poate, nu i-au cunoscut niciodata.
Foto: Mircea Rosca
