Dedic acest text tuturor analfabetilor din „diaspora”, dar si analfabetilor ramasi in tara.
Familia mea nu a fost saraca, a fost extrem de saraca. Parintii mei au crescut la casa de copii si au avut minus 3 la golaveraj cand au intrat in jocul Vietii.
Nu am avut blugi, casetofon, adidasi, nu am avut masina, nu am avut tricouri de firma, pana tarziu in anii ’90 nu am avut nici cablu si teveu color, limbam pe la vecini dupa MTV.
De multe ori frigiderul era gol si mancam ce se lua pe moment, biata mea mama a facut minuni toata copilaria.
Ba, dar cu toata saracia, pe care au indurat-o si altii in anii ’90, din casa noastra nu a lipsit CARTEA.
Nu aveam porc de Craciun, dar aveam CARTI. Nu aveam blugi, dar aveam CARTI.
Cand alti colegi de liceu se spargeau in figuri, cu parinti ce lucrau la stat in locuri bine platite, eu stateam si invatam. Tineam in mana CARTEA si visam la ce voi face cand voi fi mare. Erau acele momente triste pentru un copil sarac cand toti smecherii mergeau la discoteca Malibu, iar eu stateam sambata seara acasa si citeam facand planuri despre cum voi schimba lumea.
Nu am fost un tocilar, am profesori in viata care ma stiu din clasa 1 pana la final de liceu, am fost un copil rebel inca din clasele primare si pana am luat Bacul, dar eram extrem de bun la invatatura, creativ, special in termenii de azi si cu o apetenta incredibila atat spre lucrurile bune, cat si spre cele rele. Am crescut cu baieti de cartier adevarati in timp ce mergeam la olimpiada de franceza.
In timp ce altii urinau pe scoala, eu nu am uitat niciodata de puterea Cartii.
Acum, cand tu spumegi de furie ca esti salahor, ca iei salariu mediu, ca nu ai pregatire pentru joburi bine platite, tu uiti ca ti-ai bagat-o in scoala, ca ti s-a rupt de Carte. Esti sofer de tir? Perfect! Eu, nu, si nu o zic cu dispret. Dar daca nu ai putut mai mult, inseamna ca nu ai avut destula carte.
Esti absolvent de taspe facultati si nouaspe mastere? Le-ai facut degeaba, e eternul paradox romanesc, te-ai dus acolo ca sa fie facute si nu te-ai gandit nici tu, nici parintii tai, cu adevarat la devenirea ta, la ce vei face dupa.
Esti vanzatoare la Lidl? Nu e nicio problema, dar nu uita cum ai frecat-o in liceu, dandu-te mare piesa in egari stralucitori si arzandu-te cu baietii de baieti (care au ajuns si ei soferi de tir sau la firme de distributie de bere).
Tu esti exemplarul care nu ai inteles niciodata rostul vorbei din popor: „Ai carte, ai parte”.
Sunt ingamfat? Si, daca sunt, ce? Imi iei boii de la bicicleta? Nu, ma pupi in dos.
Acum, cand ai familie, credite pe care nu trebuia sa le iei daca stiai ca nu le poti plati, cand Viata te apasa rau pe spinare, regreti ca nu ai invatat Carte la vremea buna. Si, da, e prea tarziu.
Cartea mi-a dat primul secret al Vietii, ala de-l primesti in jocurile electronice vechi cand, dupa ce cauti pe sub pietre, gasesti o comoara.
Si primul secret al Vietii a fost Munca.
Am muncit de foame, de ambitie, de nervi. Am muncit de mic si am muncit mereu destept.
In clasa a VIII-a, sa tot fi fost prin 1993, mi-am dat seama ca vorbesc foarte bine limbi straine cerute in acel moment. Insa eram prea mic sa am pretentia sa cer bani celor maturi ca sa ii invat. Mi-am stors creierii de mic om de afaceri si am descoperit o nisa: sa predau in week-end-uri copiilor de pana in clasa a 5-a engleza si franceza.
Sunt un tip placut, mereu am fost sufletul petrecerilor, stiu canta, recita, nu am trac, am avut profesori superbi de limbi straine.
Si mi-a reusit.
Intrebati-o pe mama, ca e in viata, intrebati-mi profesorii, am lucrat TOT liceul, ba, dar TOT liceul, week-end de week-end, dand ore copiilor mai mici, ideea de afaceri perfecta.
La acea vreme, nu existau gradinite private, copiii invatau greu limbi straine, ba chiar le detestau. Fiindca mama mea a fost asistenta la o cresa de copii, stiam cum sa ma comport cu copiii, am devenit indispensabil. Copiii abia asteptau sa ma vada sambata sau duminica (aveam orar ferm, cu agenda plina de sambata de la 8 dimineata si pana la 18 seara, iar duminica de la 9 pana la ora 16), fiindca Liviu era funny, explica usor, zicea glume, canta, le tinea partea. Nota 4 se facea nota 8, nota 8 se facea 10 in cateva luni.
La un moment dat, eram atat de celebru in clasele unde erau copiii, ca au venit si primele propuneri perverse. Avand agenda plina, unii parinti mi-au propus sa plateasca mai mult ca sa ii scot pe altii de pe orar.
Am stat mult si m-am gandit, nopti in sir. Si am ales asa cum aleg mereu (cei care ma cunosc stiu la ce ma refer): am ales jumatate cu inima si jumatate cu cutitul).
Am pastrat toti copiii care erau cu adevarat dornici sa invete si i-am scos pe toti cei care se scaldau in apa calda a divertismentului cu Liviu Alexa.
In fine, in fiecare week-end faceam bani incredibili. Bani de bani, credeti-ma, peste 150 de marci saptamanal. Era o suma insemnata in acele perioade de foame.
Puteam sa imi cumpar de ei orice, blugi, casetofoane, nu mi-am luat nimic.
In fiecare sambata cand faceam „monetarul”, mergeam la alimentara din colt si umpleam plasele cu mancare, dulciuri – „bucurii” cum le ziceam eu si le duceam familiei mele.
Si banii ramasi ii dadeam parintilor, dar numai pentru chestii aplicate: un frigider nou, o haina pentru tata, o haina pentru mama, fiindca ei erau ultimii mereu care isi cumparau ceva.
Povestea nu e menita sa va stoarca lacrimi. Stiti ca mi se rupe de asta.
Iar Munca a fost cea care m-a completat. M-a imbunatatit. Mi-a adus rasplata si sensul ei. Rasplata pentru Munca nu e numai banul, ci si relationarea cu el. La inceput, copil sarac fiind, i-am strans si mangaiat, imi numaram bancnotele ca un Scrooge local. Apoi, fiindca in Carti am citit ca exista mai mult de atata, am inceput sa ii privesc ca pe niste instrumente extraordinare cu care poti face lucruri marete.
Putini ma stiu cu adevarat. Nu las eu sa se intample altfel.
Cei care ma cunosc stiu ca eu nu strang cash, ci il reinvestesc in idei, ca nu am casa, ci stau dintotdeauna in chirie, ca nu dau bani pe ceasuri scumpe, ca nu pretuiesc decat Planurile. Cei ce ma cunosc stiu ca nu sunt zgarcit, nici oparit, ca sunt generos si, mai ales, sunt generos atunci cand nu te astepti si conteaza pentru tine. Fiindca eu stiu mai bine decat multi ce inseamna sa fii in Nevoie.
Munca si experienta ei, alaturi de mici averi castigate prin munca, mi-au adus un alt dar al Vietii, pe care mereu l-am avut, dar l-am folosit mereu la jumatate din potential: Indrazneala.
Viata mea e o suma de indrazneli, cateva indrazneli soldate cu rateuri, dar cele mai multe cu succes. A indrazni sa o apuci pe alt drum decat restul e un alt talent de-al meu. Cu timpul, datorita experientei, inveti inca ceva cand alegi un drum diferit: sa te pregatesti mai bine pentru eventualitatea unei fundaturi.
Norocul vine de la sine. Cand esti creativ, indraznet, muncitor, e important sa ai si noroc.
Am avut noroc de profesori minunati, prieteni incredibili, tutori la timp veniti in viata mea, am avut noroc de femei senzationale care m-au iubit si pe care le-am iubit all-in.
Dar primul meu noroc e ca sperma si ovulul a doi parinti minunati, chiar daca orfani aruncati pe strada, au produs un copil senzational ca mine si ca fratele meu.
Am plecat cu ADN-ul bunatatii si al aplecarii pentru carte, dar mai mult decat atat, in sperma si ovulul ala au fost toti anii de foame crunta, frustrari, umilinte, singuratate, nesiguranta, lipsa de sanse, pe care Ioan Alexa si Craciunica Ghilea, doi orfani lepadati de parinti la casa de copii si care s-au casatorit fiindca numai unul pe altul se aveau, i-au trait in inchisorile alea imputite.
Eu sunt cel care a fost obligat sa demonstreze ca suferinta lor nu a fost in van, eu am avut mereu povara in suflet sa nu ii dezamagesc (am avut si coborasuri in relatia cu ei, ca orice adolescent), eu nu am avut voie niciodata sa gresesc major, sa o frec de-amiaza, sa ma las pe tanjala.
Fiindca nu as fi avut niciodata vreo scuza.
Am vazut cacaturile alea de orfelinate in care au trait, nu exista nimic mai rau ca ele, niciun psiholog nu poate sterge traumele abandonului unor copii lepadati in orfelinatele anilor ’50.
Asa ca eu nu am avut voie sa lenevesc, sa imi iau liber de la Viata, sa ratez sanse.
Fiindca am vrut sa le arat, cateodata prea mult, parintilor mei ca nu au gresit cand ne-au crescut cu Cartea, si aici nu la Biblie ma refer, ci la ce ofera invatatura: constiinta, creativitate, suflet puternic, sentimente, sacrificiu, devenire, generozitate, Dumnezeu.
Iar cartile mi-au dat intotdeauna inca ceva, ceva-ul pe care l-am descoperit mai tarziu, desi cu ele il avusesem dintotdeauna: puterea de a fi mereu eu insumi.